TAINA AMESTECULUI

Un scurt rezumat al amestecului- cum a fost ascuns – compararea amestecurilor în Vechiul Testament. Mântuirea numai prin Isus Cristos

AM VĂZUT – printr-o mulţime de exemple – că un amestec de păgânism şi creştinism a dat naştere bisericii romano-catolice. Păgâni s-au închinat şi s-au rugat unei zeiţe-mamă, astfel că biserica decăzută a adoptat sub numele de „Maria” închinarea adusă mamei. Păgânii aveau zei şi zeiţe asociate cu diferite zile, ocupaţii şi evenimente din viaţă. Acest sistem a fost adoptat, şi „zeii” au fost numiţi „sfinţi”. Păgânii foloseau în închinarea lor statui sau idoli ai zeităţilor lor păgâne, şi aşa a făcut şi biserica decăzută, dându-le pur şi simplu alte nume.

Din vremuri străvechi, crucile în diversele lor forme erau privite în moduri superstiţioase. O parte din aceste idei au fost puse în legătură cu crucea luiCristos. Crucea ca imagine era onorată în exterior, însă adevărata jertfă “îndeplinită” pe cruce a fost umbrită, chiar eclipsată prin ritualurile liturghiei cu transsubstanţierea ei, drama tainelor şi rugăciunile pentru cei morţi!

Rugăciunile repetate, mătăniile şi relicvele au fost toate adoptate din păgânism, dându-li-se o aparenţă creştină. Funcţia şi titlul păgân de PontifexMaximus a fost aplicat episcopului Romei. Acesta a ajuns să fie cunoscut ca papă, Părintele părinţilor, chiar dacă Isus a spus să nu numim pe nici un om părinte! Literalmente în sute de moduri, ritualuri păgâne s-au unit şi contopit în Roma cu creştinismul.

Învăţaţii catolici recunosc faptul că biserica lor s-a dezvoltat dintr-un astfel de amestec. Dar, din punctul lor de vedere, aceste lucruri au fost triumfuri pentru creştinism, deoarece Biserica a fost în stare să creştinizeze practici păgâne. The Catholic Encyclopedia face aceste afirmaţii: „Nu e nevoie să trecem sub tăcere faptul că lumânările, ca şi tămâia şi apa sfinţită, au fost folosite în mod obişnuit în închinarea păgână şi în ritualurile făcute în interesul celor morţi. Biserica însă, dintr-o perioadă foarte timpurie, le-a luat în slujbă, la fel cum a adoptat multe alte lucruri… precum muzica, luminile, parfumurile, spălările, decorările florale, baldachinele, evantaiele, paravanele, clopotele, veşmintele, etc., care n-au fost identificate cu vreo anumită sectă idolatră; ele erau comune aproape tuturor sectelor”. „Apă, ulei, lumină, tămâie, cântat, procesiune, proşternare, decorarea altarelor, veşmintele preoţilor, se află în mod firesc în slujba instinctului religios universal… Chiar şi sărbători păgâne pot fi ,botezate’: cu siguranţă că procesiunile noastre din 25 aprilie sunt Robigalia; zilele de rugăciuni sau litanii ar putea înlocui Ambarualia; data zilei de Crăciun s-ar putea datora aceluiaşi instinct care a plasat în 25 decembrie pe NatalisInvicti din cultul soarelui”.

Teologia catolică explică folosirea statuilor, precum şi a unor obiceiuri cum ar fi aplecarea înaintea unei imagini, ca fiind dezvoltate din vechea închinare adusă împăratului! „Eticheta curţii bizantine s-a dezvoltat treptat în forme complicate de respect, nu numai faţă de persoana Cezarului, ci şi faţă de statuile şi simbolurile acestuia. Philostorgius… spune că în secolul 4 cetăţenii romani creştini din Răsărit aduceau ca jertfă daruri, tămâie, chiar şi rugăciuni (!) statuilor împăratului. (Hist. Eccl.II, 17). Este ceva natural ca cei ce se proşternau, sărutau, tămâiau vulturii imperiali şi imaginile Cezarului (fără vreo suspiciune de ceva idolatru)… să facă la fel faţă de cruce, faţă de imaginile lui Cristos şi faţă de altar… Primii creştini erau obişnuiţi să vadă statui ale împăraţilor, ale zeilor şi eroilor păgâni, precum şi picturi murale păgâne. Aşa că şi-au făcut picturi ale religiei lor şi, cât de curând şi-au putut permite, statui ale Domnului lor şi ale eroilor lor”.

Ar trebui notat faptul că în toate aceste argumente nimeni nu s-a referit la vreo poruncă biblică. Se afirmă limpede că aceste obiceiuri s-au dezvoltat din păgânism.

Uneori diferite picturi murale din primele secole, ca acelea din catacombele romane, sunt luate ca exemple concludente pentru credinţa primilor creştini. Noi nu credem că aşa stau lucrurile, pentru că există dovezi clare că şi acolo era deja un amestec. Cu toate că unele din aceste picturi conţin scene cu Cristos care hrăneşte mulţimile cu pâini şi peşti, cu Iona şi balena (chitul) sau cu jertfirea lui Isaac, alte picturi au fost neîndoios reprezentări plastice păgâne. Unii cred că acest amestec a fost o deghizare, o mascare pentru evitarea persecuţiei. Cu toate acestea, nu se poate nega faptul că erau deja vizibile rădăcinile amestecului. The Catholic Encyclopedia spune: „Bunul Păstor ducând oaia pe umăr apare frecvent, şi această preferinţă se poate datora foarte bine asemănării ei cu figurile păgâne ale lui Hermes Kriophorus sau Aristaeus, care în acea perioadă erau foarte mult la modă… Chiar şi legenda lui Orfeu a fost reprezentată plastic şi atribuită lui Cristos. În mod similar, povestea lui Eros şi Psyche a fost renăscută şi creştinizată, ca să le reamintească credincioşilor învierea trupului… Grupul celor doisprezece apostoli nu a atras probabil prea mult atenţia, deoarece cei doisprezece DiiMajores (zei principali – n.tr.) au fost şi ei deseori grupaţi laolaltă. La fel figura lui Oransfemeia cu braţele ridicate în rugăciune, era destul de familiară antichităţii clasice… În mod similar, simbolul peştelui, reprezentându-L pe Cristos, ancora speranţei, palmierul victoriei, erau toate suficient de familiare ca simboluri sau semne distinctive printre păgâni pentru a mai atrage vreo atenţie deosebită”.

În Vechiul Testament, apostazia în care au căzut israeliţii în mod repetat a fost cea a unui amestec. De obicei ei n-au respins total închinarea înaintea adevăratului Dumnezeu, ci au amestecat-o cu ritualuri păgâne! Aşa au stat lucrurile chiar şi atunci când s-au închinat viţelului de aur (Ex.32). Noi ne dăm seama cu toţii că o astfel de închinare era greşită, păgână şi o urâciune în ochii lui Dumnezeu. Totuşi – şi lucrul acesta dorim să-l subliniem – s-a pretins că este o „sărbătoare în cinstea Domnului” (v.5) – o sărbătoare în cinstea lui Iehova (sau mai corect Iahve), adevăratul Dumnezeu! Ei s-au aşezat să mănânce şi să bea, şi s-au sculat ca să danseze. Au practicat ritualuri prin care s-au dezgolit (v.25), probabil similare celor practicate de preoţi babilonieni în pielea goală.5

În timpul celor patruzeci de ani în pustie, israeliţii au purtat cortul (tabernacolul) lui Dumnezeu. Totuşi, unii dintre ei nu s-au mulţumit cu aceasta, aşa că au adăugat ceva. Şi-au făcut un tabernacol babilonian care a fost purtat şi el! „Dar voi aţi purtat tabernacolul lui Moloh şi Chiun ai voştri, imaginile voastre idolatre” (Am.5:26; Fap.7:42,43). Acestea nu erau altceva decât alte nume pentru Baal, zeul-soare, şi pentru Astarteea, zeiţa-mamă. Datorită acestui amestec, cântările lor de închinare, jertfele şi darurile aduse au fost respinse de Dumnezeu.

Într-o altă perioadă, israeliţii au celebrat ritualuri secrete, au construit înălţimi, au folosit ghicirea, şi-au trecut copiii prin foc şi s-au închinat soarelui, lunii şi stelelor (2.Re.l7:9-17). Ca rezultat, au fost deportaţi din ţara lor. Împăratul Asiriei a adus oameni din diferite naţiuni, inclusiv din Babilon, ca să locuiască în ţara din care fuseseră luaţi israeliţii. Şi aceştia au practicat ritualuri păgâne, iar Dumnezeu a trimis lei printre ei. Recunoscând aceasta ca o judecată a lui Dumnezeu, au trimis după un om al lui Dumnezeu care să-i înveţe cum să se teamă de Domnul. „După cum fiecare naţiune şi-a făcut zeii ei” (v.29-31), încercând să se închine acelor zei, precum şi Domnului – un amestec: „Aşa”- în felul acesta – „s-au temut de Domnul, şişi-au făcut preoţi ai înălţimilor… ei s-au temut de Domnul, şi au slujit dumnezeilor lor” (v.32,33)!

Amestecul era vizibil şi pe vremea judecătorilor, când un preot levit, care pretindea că vorbeşte cuvântul Domnului, a slujit într-o „casă cu zei” şi a fost numit cu titlul de „tată” (Jud.17:5-13).

Pe vremea lui Ezechiel, un idol fusese pus chiar la intrarea templului din Ierusalim. Preoţii aduceau tămâie în cinstea dumnezeilor falşi care erau pictaţi pe pereţi. Femeile îl plângeau pe Tamuz, iar bărbaţii se închinau soarelui în zorii zilei în incinta templului (Ez.8). Unii chiar şi-au jertfit copiii, şi „după ce şi-au jertfit copiii înaintea idolilor lor”, Dumnezeu a spus: „Apoi au venit înaceeaşi zi în sanctuarul Meu” (Ez.23: 38,39).

Mesajul lui Ieremia era îndreptat spre nişte oameni care pretindeau că „se închină Domnului” (Ier.7:2), dar care au amestecat cu aceasta nişte ritualuri păgâne. „Iată”, a spus Dumnezeu, „voi vă încredeţi în cuvinte mincinoase care nu aduc folos. Voi… ardeţi tămâie lui Baal, şi umblaţi cu alţi dumnezei şi… faceţi turte reginei cerului… şi apoi veniţi şi staţi înaintea Mea în această casă” (v.8-18).

Luând în considerare aceste numeroase exemple biblice, este clar că lui Dumnezeu nu-I place închinarea care este un amestec. Aşa cum a predicatSamuel: „Dacă vă întoarceţi într-adevăr la Domnul cu toată inima voastră, atunci descotorosiţi-vă de dumnezeii ciudaţi şi de Aştarot (închinarea păgână înaintea mamei), şi pregătiţi-vă inimile pentru Domnul, şi slujiţi-I numai Lui: şi El vă va izbăvi” (l.Sam.7:3).

Să nu uităm că Satan nu apare ca un monstru cu coarne, cu o coadă lungă şi cu o furcă. În loc de aceasta, el apare ca un înger de lumină (2.Cor.11:14). Aşa cum a avertizat Isus referitor la „lupi în haine de oi” (Mt.7:15), păgânismul deghizat în hainele exterioare ale creştinismului a devenit de nenumărate ori o religie amestecată care a înşelat milioane de oameni. Este ca şi cum am înlătura eticheta de avertizare de pe o sticlă cu otravă şi am înlocui-o cu o etichetă pe care scrie: bomboane de mentă – conţinutul ar rămâne la fel de mortal. Oricât de frumos 1-am îmbrăca pe dinafară, păgânismul este mortal. Adevărata închinare trebuie să fie “în duh şi în adevăr (Io.4:24) – nu o rătăcire păgână.

Din cauza modurilor iscusite în care păgânismul a fost amestecat cu creştinismul, influenţa babiloniană a putut să rămână ascunsă – o taină – „taina Babilonului”. Dar aşa cum un detectiv adună indicii şi date pentru a dezlega o enigmă, tot aşa am prezentat şi noi în această carte multe indicii biblice şi istorice ca dovezi. Poate că unele din aceste indicii au părut nesemnificative la prima privire sau atunci când sunt privite individual. Dar când se vede imaginea de ansamblu, ele se potrivesc perfect şi dezleagă în mod concludent taina Babilonului – cea antică şi cea modernă! De-a lungul secolelor, Dumnezeu Şi-a chemat poporul din sclavia Babilonului. Şi astăzi, vocea Lui mai spune: „Ieşi afară din el, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele lui” (Ap.l8:4).

Este o misiune delicată să scrii cu privire la subiecte religioase despre care nişte oameni serioşi şi sinceri au păreri foarte diferite. Ai dori să vorbeşti suficient de deschis pentru ca să clarifici chestiunea, dar să păstrezi totuşi un echilibru convenabil, pentru a nu-i provoca inutil pe ceilalţi prin critică la contracritică. Aşa cum se întâmplă în cazul fiecărei cărţi – desigur că nici Biblia nu face excepţie -, este inevitabilă apariţia vreunei înţelegeri greşite sau deosebiri de păreri. Unii vor gândi că s-a spus prea mult, alţii că nu s-a spus destul. Cu toate acestea, aş vrea să folosesc cuvintele lui Pilat: „Ce am scris, am scris”. Dacă biserica romano-catolică, deşi afirmă că nu se schimbă niciodată, renunţă treptat la nişte practici nescripturale, atunci ne putem bucura, căci aceasta înseamnă un progres făcut pe calea adevărului. Dacă această carte a contribuit într-o măsură oarecare în această direcţie, atunci mă pot socoti fericit.

Noi credem că adevăratul scop creştin nu este o religie bazată pe amestec, ci o reîntoarcere la credinţa originară, simplă, plină de putere şi spirituală care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna. Dacă nu ne mai încurcăm într-un labirint de ritualuri şi tradiţii lipsite de putere, putem să aflăm „simplitatea care este în Cristos” şi să ne bucurăm de „libertatea cu care ne-a eliberat Cristos” din „sclavie” (2.Cor.11:3; Gal. 5:1).

Mântuirea nu depinde de un preot om, de Maria, de sfinţi sau de papă. Isus a spus: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa: nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (Ioan 14:6). „Nu este mântuire în nimeni altul: căci nu există sub cer nici un alt nume dat oamenilor prin care trebuie să fim mântuiţi” (Fap.4:12). Să ne uităm la El care este Autorul şi Desăvârşitorul credinţei noastre, Apostolul şi Marele Preot al mărturisirii noastre, Mielul lui Dumnezeu, Căpetenia mântuirii noastre, Pâinea din Cer, Apa vieţii, Păstorul cel Bun, Prinţul Păcii, Regele regilor şi Domnul domnilor – ISUS CRISTOS.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s