RELICVELE BISERICII ROMANO-CATOLICE

Examinarea bucăţilor din adevărata cruce şi a altor relicve – multe dovedite a fi falsificări. Folosirea relicvelor pentru a „consacra” o biserică – originea ideii

 

SUPERSTIŢIA VĂDITĂ care a însoţit folosirea relicvelor dezvăluie înşelăciunea şi caracterul contradictoriu care împovărează de secole romano-catolicismul. Printre relicvele cele mai venerate au fost bucăţi din „adevărata cruce”. Atâtea bucăţi din această cruce au fost împrăştiate prin Europa, încât reformatorul Ioan Calvin (1509-1564) a spus odată că dacă toate bucăţile ar fi adunate laolaltă, ar forma o bună încărcătură pentru o corabie; totuşi crucea lui Cristos a fost purtată de o singură persoană! Oare să credem că aceste bucăţi s-au înmulţit în mod miraculos ca atunci când Isus a binecuvântat pâinile şi peştii? Aceasta a fost, se pare, convingerea Sf. Paulinus care a vorbit despre “înnoirea Crucii, adică faptul că nu s-a micşorat niciodată, indiferent câte bucăţi au fost tăiate din ea”!1

Calvin a menţionat numeroase inconsecvenţe cu privire la folosirea relicvelor, cum ar fi: mai multe biserici au pretins că au coroana de spini; altele, că au vasele de piatră pentru apă pe care le-a folosit Isus în minunea din Cana Galileii. O parte din vin putea fi găsit la Orleans. În ce priveşte o bucată de peşte fript pe care chipurile Petru I l-a oferit lui Isus, Calvin a spus: „Trebuie să fi fost miraculos de bine sărat, dacă s-a păstrat atâtea secole”. Ieslea lui Isusa fost expusă pentru a fi venerată în fiecare ajun de Crăciun la Sf. Maria Maggiore din Roma. Mai multe biserici au pretins că deţin scutecele lui Isus.Bierica Sf. lacov din Roma a expus altarul pe care a fost pus Isus când a fost adus în templu. Chiar şi pielea prepuţului (de la circumcizia Lui) a fost arătată de călugării din Charroux care, drept dovadă a autenticităţii ei, au declarat că s-ar fi scurs din ea picături de sânge”.2 Bisericile din Coulombs, Franţa, Sf.Ioan din Roma şi din Puy în Velay au pretins de asemenea că au în posesie pielea prepuţului!3

Alte relicve includ uneltele de tâmplar ale lui Iosif, oasele măgăruşului pe care a intrat călare Isus în Ierusalim, paharul folosit la Ultima Cină, punga goală a lui luda, ligheanul lui Pilat, haina de purpură aruncată peste Isus de către soldaţii batjocoritori, buretele care I s-a oferit pe cruce, cuie din cruce, specimene din părul Fecioarei Maria (unele şatene, altele blonde, unele roşcate, iar altele negre!), cămăşile ei, inelul de nuntă, papucii de casă, vălul, şi chiar şi o sticlă de lapte din care a supt Isus.4

Conform credinţei catolice, trupul Mariei a fost luat la cer. Dar mai multe biserici diferite din Europa au pretins că au trupul mamei Mariei, chiar dacă nu ştim nimic despre ea şi nici nu i s-a dat numele de „Sf. Ana” decât cu câteva secole în urmă! Încă şi mai complicată este povestea despre casa Mariei.

Conform unei convingeri catolice, casa în care a locuit Maria în Nazaret se află acum în oraşul Loreto, Italia, fiind transportată acolo de îngeri! TheCatholic Encyclopedia spune: “Începând cu secolul 15 şi poate chiar şi mai devreme, ,Sfânta Casă’ din Loreto s-a numărat printre cele mai renumite locuri sfinte din Italia… Interiorul măsoară numai 9,40 metri pe 4 metri. Într-un capăt se află un altar sub o statuie, înnegrită de secole, a Fecioarei Maria cu Pruncul ei Divin… venerată în întreaga lume pe baza tainelor divine realizate în ea… Aici s-a născut Maria, cea mai sfântă dintre toate sfintele, Mama lui Dumnezeu; aici a fost salutată de înger; aici a fost făcut Carne Cuvântul etern. Îngerii au dus această casă din Palestina în oraşul Tersato, din Iliria, în anul de graţie 1291 sub pontificatul lui Nicolae IV. După trei ani, la începutul pontificatului lui Bonifaciu VIII, a fost transportată din nou prin lucrarea îngerilor şi aşezată într-o pădure… unde, după ce şi-a schimbat de trei ori locul într-un an, în cele din urmă, prin voia lui Dumnezeu, şi-a primit poziţia permanentă pe acest loc… Faptul că aceste tradiţii, vestite lumii cu atâta îndrăzneală, au fost pe deplin aprobate de Sfântul Scaun, nu poate rămâne nici o clipă sub semnul îndoielii. Mai bine de patruzeci şi şapte de papi au dat cinste, în diverse moduri, acestui locaş sfânt, şi un imens număr de Bule şi epistole papale proclamă fără rezerve că Santa Casa din Loreto este chiar Sfânta Casă din Nazaret”!5

Venerarea trupurilor moarte ale martirilor a fost poruncită de Conciliul din Trent, Conciliu care de asemenea a condamnat pe cei ce nu cred în relicve: „Sfintele trupuri ale sfinţilor martiri… trebuie venerate de către cei credincioşi, căci prin aceste trupuri sunt turnate peste oameni multe dovezi de bunăvoinţă din partea lui Dumnezeu, astfel încât cei care afirmă că nu se cuvine respect şi cinste relicvelor sfinţilor… trebuie să fie condamnaţi total, după cum Biserica i-a condamnat deja de mult timp şi îi condamnă şi acum”.6 Pentru că se credea că pot veni „multe foloase” prin intermediul oaselor celor morţi, vânzarea de trupuri şi de oase a devenit o mare afacere!

Cam prin anul 750, şiruri lungi de căruţe veneau neîncetat la Roma, aducând cantităţi imense de cranii şi schelete care erau sortate, etichetate şi vândute de către papi.7 Mormintele erau jefuite în timpul nopţii, iar cavourile din biserici erau păzite de oameni înarmaţi! „Roma”, spune Gregorovius, „era ca un cimitir în descompunere lentă, în care hienele urlau şi se luptau în timp ce săpau cu lăcomie, căutând cadavre”.

În biserica Sf. Prassede există o lespede de marmură pe care scrie că, în anul 817, papa Pascal a pus să se transfere trupurile a 2.300 de martiri din cimitire în această biserică.8 Când papa Bonifaciu IV a transformat Panteonul într-o biserică creştină prin anul 609, „se spune că au fost mutate douăzeci şi opt de căruţe pline de oase sacre din catacombe şi puse într-un bazin sub înaltul altar”.9

Punerea oaselor sau a altor relicve sub o biserică era necesară pentru a „consacra” terenul şi clădirea.10 În posesia bisericii castelului dinWittenberg, pe a cărei uşă şi-a ţintuit Luther renumitele sale „nouăzeci şi cinci de teze”, se aflau 19.000 de relicve sfinte!” Episcopilor li se interzicea de către al doilea Conciliu de la Niceea din 787 să dedice o clădire dacă nu erau prezente relicve; pedeapsa pentru o astfel de faptă era excomunicarea! Oare aceste idei au fost luate din Biblie, sau din păgânism?

În vechile legende, când Nimrod, falsul „mântuitor” al Babilonului, a murit, trupul lui a fost dezmembrat mădular cu mădular – o parte îngropată într-un loc, alta într-altul. Când a “înviat”, devenind zeul-soare, s-a spus că el se află acum într-un trup diferit, mădularele vechiului trup fiind lăsate în urmă. Lucrul acesta este în opoziţie cu moartea adevăratului Mântuitor, Isus Cristos, despre care s-a profeţit că „nici unul din oasele Lui nu va fi zdrobit” (Io.19:36) şi care a înviat în adevăratul sens al cuvântului. Învierea lui Cristos a avut ca rezultat un mormânt gol, nefiind lăsate în urmă ca relicve mădulare ale trupului Său!

În vechea religie a tainelor, diferite locuri erau considerate sacre, pentru că oase ale unui zeu fuseseră îngropate într-un loc sau altul. Precis că aşa s-a întâmplat în Egipt, care „era presărat cu morminte ale zeului lor martirizat; şi multe din membrele lui, picioare, braţe şi cranii, toate atestate ca fiind autentice, erau expuse în locurile unde erau îngropaţi rivalii lor, ca să li se poată închina credincioşii egipteni”.12

Deoarece israeliţii au fost expuşi unor astfel de credinţe idolatre în Egipt, înţelepciunea lui Dumnezeu este vădită în înmormântarea secretă a luiMoise (Deut.34:6). Întrucât nimeni nu ştia locul înmormântării lui, nu se putea face nici un pelerinaj sacru la mormântul lui. După mulţi ani, şarpele de aramă pe care l-a făcut Moise a fost denumit „Nehuştan”, şi israeliţii i s-au închinat ca unei relicve sacre (2.Re.l8:4). Dacă o asemenea idolatrie a fost practicată cu un obiect pe care l-a făcut Moise, cu cât mai profundă ar fi fost idolatria lor dacă ar fi posedat unul din oasele lui!?

Este evident faptul că folosirea relicvelor este străveche şi nu şi-a avut originea în creştinism. The Catholic Encyclopedia afirmă corect că folosirea „vreunui obiect, îndeosebi o parte a trupului sau a îmbrăcăminţii, rămânând ca amintire de la un sfânt care a murit” exista “înaintea răspândirii creştinismului”, iar „venerarea relicvelor, de fapt, este într-o anumită măsură un instinct primitiv asociat cu multe alte sisteme religioase, în afară de cel al creştinismului”.13 Dacă Isus şi apostolii n-au folosit relicve, dar folosirea acestora era cunoscută înaintea creştinismului printre alte religii, oare nu avem de a face cu un alt exemplu de idee păgână care a fost „creştinizată”?

Noi nu considerăm că închinarea la relicve ar avea ceva de a face cu adevărata închinare, pentru că „Dumnezeu este Spirit/Duh, şi cei care I se închină trebuie să I se închine în spirit şi în adevăr” (Io.4:24). Extremismul la care a condus folosirea relicvelor cu siguranţă că nu este „adevăr”. S-a descoperit că unele oase expuse cândva ca oase ale sfinţilor sunt oase de animale! În Spania, o catedrală a expus cândva ceea ce se spunea că ar fi o parte din aripa îngerului Gabriel când a vizitat-o pe Maria. După investigaţii, s-a descoperit că era o pană magnifică de struţ!14

Nu este necesar să ne trudim prea mult cu privire la acest punct. The Catholic Encyclopedia recunoaşte ea însăşi că multe relicve sunt îndoielnice. „Multe dintre cele mai vechi relicve expuse pentru a fi venerate în marile sanctuare ale creştinătăţii sau chiar în Roma trebuie acum să fie declarate fie în mod cert falsificate, fie bănuite a nu fi autentice; sub semnul întrebării trebuie pus şi presupusul ,stâlp al biciuirii’ venerat la Roma în biserica SantaPrassede, precum şi multe alte relicve faimoase”!15

Cum se poate explica atunci această discrepanţă? The Catholic Encyclopcdia continuă: „… Nu I se aduce nici o necinste lui Dumnezeu prin continuarea unei erori care a fost transmisă peste secole cu o deplină bună credinţă… Din acest motiv, este îndreptăţit faptul că Vaticanul permite continuarea închinării înaintea anumitor relicve străvechi îndoielnice”.” Dar, iarăşi, am sublinia faptul că adevărata închinare este în spirit şi în adevăr – nu prin continuarea unei erori. Chiar dacă am avea unul din firele de păr ale Mariei sau un os al apostolului Pavel, sau haina lui Isus, I-ar plăcea oare lui Dumnezeu ca aceste lucruri să fie transformate în obiecte de închinare? Potrivit exemplului şarpelui de aramă al lui Moise, nu I-ar face plăcere. Putem doar să ne întrebăm: Dacă nu există nici o virtute reală în părul, în osul sau în haina autentică, cu cât mai puţină valoare au nişte relicve care sunt cunoscute drept falsificări?

 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s