ORIGINEA PĂGÂNĂ A SLUJBEI PAPALE

Supremii pontifi ai păgânismului, cheile mistice, Ianus, tiara, mitra în formă de peşte, închinarea adusă lui Dagon, pallium-ul, scaunul lui Petru, sărutarea unui idol, procesiunile papale, evantaiele „flabella”

 

NIMROD, REGELE şi întemeietorul Babilonului, n-a fost numai conducătorul lui politic, ci a fost şi conducătorul lui religios. El a fost un preot-rege. Din el a descins o spiţă de preoţi-regi – fiecare ocupând locul de conducător al religiei babiloniene oculte a tainelor. Această spiţă a continuat până în zilele luiBelşaţar despre care citim în Biblie.

Mulţi ştiu despre ospăţul pe care l-a dat Belşaţar în Babilon, când a apărut pe perete misterioasa scriere. Dar uneori se trece cu vederea că această întâlnire era mai mult decât o simplă petrecere! Ea era o întâlnire religioasă, o sărbătorire a tainelor babiloniene al căror conducător era Belşaţar în acea vreme. „Ei au băut vin şi au preamărit zeii de aur, şi de argint, şi de aramă, de fier, de lemn, şi de piatră” (Dan.5:4). Adăugând la blasfemia prilejuită de această ocazie, ei şi-au băut vinul din vasele sfinte ale Domnului care fuseseră luate din templul de la Ierusalim. Această încercare de a amesteca ceea ce era sfânt cu ceea ce era păgânism a adus judecata divină. Babilonul a fost sortit pieirii.

Profeţii au vorbit despre modul în care oraşul va fi distrus (Ier.50:39; 51:62). Astăzi există un cale ferată care duce de la Bagdad la Basra, şi trece prin apropierea vechiului loc al Babilonului. O placă indicatoare scrisă în engleză şi arabă spune: „Staţia Babilon. Trenurile se opresc aici pentru a lua pasageri”. Pasagerii sunt turişti care vin să cerceteze ruinele. Dar deşi oraşul a fost distrus, au supravieţuit idei care au fost o parte din vechea religie aBabilonului!

Când Roma a cucerit lumea, păgânismul, care se răspândise din Babilon şi se dezvoltase în diverse naţiuni, s-a contopit cu sistemul religios al Romei păgâne. Aceasta a inclus ideea unui Pontif Suprem (Pontifex Maximus), o funcţie care a început să fie preluată de către Cezari în anul 63 î.Cr. Acest fapt este ilustrat aici printr-o veche monedă romană a lui Cezar Augustus (27 î. Cr. – 14 d. Cr.) cu titlul său de „Pont-Max”, conducătorul tainelor sau misterelor. Monede ca aceasta erau în circulaţie pe timpul lucrării pământeşti a Domnului nostru. „Şi ei I-au adus un bănuţ. Şi El le-a zis: A cui este această imagine şi inscripţie? Ei I-au zis: A lui Cezar” (Mt.22:17-22).

Împăraţii romani (inclusiv Constantin) au continuat să deţină funcţia de Pontifex Maximus până în anul 376 cândGraţian, din motive creştine, a refuzat-o. El a recunoscut că acest titlu şi această funcţie este ceva idolatru şiblasfemiator. Totuşi, în această perioadă, episcopul Romei crescuse în putere şi prestigiu politic. Drept urmare, în anul 378, Demasus, episcop al Romei, a fost ales Pontifex Maximus – marele preot al tainelor! Deoarece Roma era considerat cel mai important oraş din lume, unii creştini priveau la episcopul Romei ca la „Episcopul episcopilor” şi ca la conducătorul Bisericii. Si tocmai el pretindea titlul de PontifexMaximus – o situaţie unică! În vremea aceea, şi în anii care au urmat, şuvoiul păgânismului şi al creştinismului au curs laolaltă, producând ceea ce este cunoscut sub numele de biserica romană-catolică, sub conducerea lui Pontifex Maximus, papa.

Titlul de Pontifex Maximus este întâlnit în mod repetat pe inscripţii prin tot Vaticanul – deasupra intrării în catedrala Sf. Petru, deasupra statuii lui Petru, în dom, deasupra Uşii Sfântului An care se deschide numai în timpul unui an jubiliar, etc. Medalia alăturată, bătută de papa Leo X, chiar înainte de Reformă, ilustrează unul din modurile în care titlul de „Pont. Max.” a fost folosit de către papi. Dar cum ar putea un om să fie în acelaşi timp atât conducătorul Bisericii, cât şi Pontifex Maximus, conducătorul tainelor păgâne? Într-o încercare de a ascunde această discrepanţă, unii lideri ai Bisericii au căutat similarităţi între cele două religii. Ei ştiau că dacă puteau găsi măcar câteva puncte pe care fiecare din cele două părţi să le aibă în comun, cele două se puteau contopi într-una singură, căci la acea vreme cei mai mulţi nu se ocupau de amănunte. Ei doreau numere mari şi putere politică. Adevărul era pe locul doi.

O similaritate izbitoare a fost aceea că Supremul Pontif al păgânismului purta titlul caldeu de peter sau interpret, tălmăcitor, traducător – tălmăcitor al tainelor.1 Aici se oferea ocazia de a „creştiniza” funcţia păgână de Pontifex Maximus, funcţie pe care o deţine acum episcopul Romei, prin asocierea lui „Peter (Petru)” sau Marele Tălmăcitor al Romei cu Petru apostolul. Dar lucrul acesta nu se putea face fără probleme. Ca să faci aşa, era necesar să spui că Petru fusese la Roma. Astfel, au început să se răspândească legende, despre care nu se ştia şi nu se auzise mai înainte, referitoare la Petru ca primul episcop al Romei.2 „Şi astfel”, scrie Hislop, „pentru creştinii orbiţi ai apostaziei, papa era reprezentantul lui Petru apostolul, în timp ce pentru păgânii iniţiaţi el era doar reprezentantul lui Petru, tălmăcitorul binecunoscutelor lor taine sau mistere”.3

Întrucât apostolul Petru era cunoscut sub numele de Simon Petru, este interesant de notat că Roma nu a avut numai un „Petru”, un tălmăcitor al tainelor, ci şi un conducător religios cu numele de Simon, care s-a dus acolo în primul secol! Despre acest Simon, cunoscut celor care studiază Biblia caSimon vrăjitorul (Fap.8:9), se spune că ar fi mers mai târziu la Roma şi ar fi întemeiat acolo o religie creştină falsificată! Pentru că lucrul acesta sună atât de ciudat, am dori să cităm chiar din The Catholic Encyclopedia despre acest Simon ca să clarificăm că nu este vorba de o idee preconcepută de-a noastră.

„Iustin Martirul şi alţi scriitori timpurii ne informează că el s-a dus după aceea la Roma, a făcut acolo minuni prin puterea demonilor şi a primit onoruri divine atât în Roma, cât şi în propria sa ţară. Deşi multe legende neobişnuite s-au strâns mai târziu în jurul numelui acestui Simon… pare totuşi probabil să existe o bază adevărată pentru relatarea făcută de Iustin şi acceptată de Eusebiu. Simon Magul, personajul istoric, a întemeiat fără îndoială un fel de religie ca o falsificare a creştinismului, în care a pretins că joacă rolul analog celui al lui Cristos”.4

Noi ştim că biserica romană a devenit expertă în preluarea diverselor idei sau tradiţii şi amestecarea lor împreună în propriul ei sistem religios. DacăSimon şi-a strâns într-adevăr adepţi în Roma, dacă a primit onoruri divine, dacă a întemeiat o religie anticreştină în care el a jucat un rol analog lui Cristos, nu este oare posibil ca astfel de idei să fi putut influenţa tradiţii ulterioare? Poate că acest „Simon”, care era în Roma, a fost confundat mai târziu cu SimonPetru. Papii au pretins că sunt „Cristos în funcţie” pe pământ. După cât se pare, Simon vrăjitorul a pretins acelaşi lucru în Roma. Dar nu citim niciodată căSimon Petru apostolul ar fi pretins vreodată aşa ceva!

Un alt amestec la Roma a implicat „cheile”. Timp de aproape o mie de ani, locuitorii Romei crezuseră în cheile mistice ale zeului păgân Ianus şi ale zeiţei Cibele.5 În mitraism, una din ramurile principale ale tainelor ajunse la Roma, zeul soare purta două chei.6 Când împăratul a pretins că este succesorul „zeilor” şi Supremul Pontif al tainelor, cheile au ajuns să fie simboluri ale autorităţii sale. Mai târziu, când episcopul Romei a devenit Pontifex Maximus prin anul 378, el a devenit automat posesorul cheilor mistice. Aceasta i-a adus recunoaştere din partea păgânilor şi, din nou, s-a ivit ocazia de a-l amesteca pe Petru în întreaga poveste. Nu-i spusese Cristos lui Petru: “îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor” (Mt.16:19)?

Totuşi, doar în 431 a susţinut papa în mod public că cheile pe care le poseda erau cheile autorităţii date apostolului Petru. Aceasta se întâmpla la peste cincizeci de ani după ce papa devenise Pontifex Maximus, posesorul cheilor. (Ca exemplu al modului în care cheile sunt folosite ca simboluri ale autorităţii papale, vezi marele evantai purtat de papa in timpul procesiunilor).

Cheia dată lui Petru (şi tuturor discipolilor) reprezenta mesajul evangheliei prin care oamenii puteau intra în împărăţia lui Dumnezeu. Pentru că unii n-au înţeles corect lucrul acesta, nu este ceva neobişnuit ca Petru să fie înfăţişat ca portarul Cerului, hotărând pe cine să lase să intre şi pe cine nu!

Aceasta este foarte asemănător ideilor asociate zeului păgân Ianus, pentru că el era păzitorul uşilor şi al porţilor în mitologia romană. Ianus, cu o cheie în mână, este arătat în desenul alăturat. El era reprezentat cu două feţe – una tânără, cealaltă îmbătrânită (o versiune târzie a lui Nimrod întrupat în Tamuz). Este interesant să observăm că nu numai cheia era un simbol al lui Ianus, ci şi cocoşul era considerat a fi sacru pentru el.7 Nu a existat nici o problemă în a lega cocoşul de Petru, căci oare nu cântase un cocoş în noaptea în care se lepădase el de Domnul? (Io.l8:27)

Este cert faptul că titlul de „Supremul Pontif” sau de „Pontifex Maximus” pe care îl poartă papa n-a fost introdus de creştini, căci el era titlul folosit de împăraţii romani înaintea erei creştine. Cuvântul „pontif vine de la cuvântul pons„pod”, şi  facio„a face”. El înseamnă „făuritor de poduri”. Împăraţii, ca preoţi-regi, au fost consideraţi în vremurile păgâne a fi făuritorii şi păzitorii podurilor din Roma. Fiecare dintre ei slujea ca mare preot şi susţinea că este podul sau puntea de legătură între viaţa aceasta şi cea de apoi.

Acea ramură a tainelor cunoscută ca mitraism s-a răspândit în Roma până ce a devenit – la un moment dat – aproape singura credinţă din imperiu.8Preotul-şef era numit Pater Patrum, adică Părintele Părinţilor.9 Derivat direct din acest titlu, la conducerea bisericii romano-catolice se află papa – Părintele Părinţilor. „Părintele” mitraismului îşi avea pe atunci sediul în Roma, şi „părintele” catolicismului şi-l are acum pe al său acolo.

Odăjdiile scumpe şi foarte împodobite pe care le poartă papii au fost făcute după veşmintele împăraţilor romani. Istoricii n-au lăsat acest fapt să treacă neobservat, ci ei confirmă faptul că „veşmintele clerului… erau moşteniri din partea Romei păgâne”.10

Tiara, coroana pe care o poartă papii – deşi împodobită în moduri diferite în perioade diferite – este identică în formă cu cea purtată de „zeii” sau îngerii arătaţi pe tăbliţele asiriene păgâne.” Ea este asemănătoare celei care se poate vedea pe capul lui Dagon, zeul-peşte înfăţişat aici. Dagon nu era de fapt decât o formă tainică al falsului „mântuitor” babilonian. Numele de Dagon vine de la dag (un cuvânt tradus de obicei cu „peşte” în Biblie) şi înseamnă zeul-peşte.12 Deşi şi-a avut originea în păgânismul Babilonului,13 închinarea adusă lui Dagon a devenit deosebit de uzuală printre filisteni (Jud.16:21-30; l.Sam.5:4,5). Modul în care era înfăţişat Dagon în sculptura mesopotamiană se vede în desenul reprodus rnai jos (silueta a doua din stânga).14 În cartea sa Babylon and Nineveh (Babilonul şi Ninive), Layard explică următorul lucru: „Capul peştelui formează o mitră deasupra capului bărbatului, în timp ce coada solzoasă ca un evantai cădea ca o manta, lăsând să se vadă picioarele şi laba picioarelor”.15

 

Dagon în sculptura mesopotamiană.

 

Mai târziu a rămas ca o mitră numai partea de sus, cu gura peştelui de abia deschisă. Pe mai multe monede malteze, un zeu (ale cărui caracteristici sunt aceleaşi ca cele ale lui Osiris, Nimrodul egiptean), este prezentat ne mai având corpul de peşte şi rămânând doar mitra capului de peşte.16

 

 

 

 

 Monede malteze păgâne.

 

O pictură renumită a lui Moretto îl înfăţişează pe Sf. Ambrozie purtând o mitră în forma unui cap de peşte. Acelaşi tip de mitră este purtat de papă, aşa cum se vede în schiţa papei Paul VI în timp ce rostea o predică despre „Pace” în istorica sa vizită făcută în Statele Unite în 1965.

H. A. Ironside spune că papa este „succesorul direct al marelui preot al tainelor babiloniene şi slujitorul zeului-peşte Dagon, pentru care poartă, asemenea predecesorilor lui idolatri, inelul pescarului. Din nou, amestecând păgânismul şi creştinismul laolaltă, asemănările au făcut ca acest amestec să fie mai puţin evident. În acest caz, deoarece Petru fusese pescar, inelul zeului-peşte având titlul de Pontifex Maximus înscris pe el a fost asociat cu acesta.

Dar apostolul Petru n-a purtat niciodată un inel ca acesta. Nimeni nu s-a aplecat şi nu i-a sărutat inelul. Probabil ca nici nu avea vreunul, căci, aşa cum a spus ologului: „Argint şi aur n-am”! (Fap.3:6)

 

 

 

 

 

 

Sf. Ambrozie.                        

 

 

 

 

 

 

Papa Paul VI purtând mitră.

 

Un alt indiciu care ne ajută la soluţionarea tainei Babilonului modern se poate vedea în folosirea pallium-ului pe care îl poartă papa pe umeri. Dicţionarele neprescurtate îl definesc ca pe un veşmânt purtat de clerul păgân din Grecia şi din Roma, înaintea erei creştine.

În vremea modernă, pallium-ul este făcut din lână albă luată de la doi miei care au fost binecuvântaţi în bazilica Sf. Agnes din Roma. Ca simbol al faptului că arhiepiscopul are parte şi el de plinătatea funcţiei papale, papa le trimite pallium-ulTotuşi, înainte de a-l trimite, este pus toată noaptea deasupra presupusului mormânt al Sf. Petru – această practică fiind o copie a ritualului păgân practicat printre greci!

De-a lungul secolelor, biserica romano-catolică a pretins că posedă scaunul pe care a stat Petru şi a slujit el în Roma. Dar tare ciudat trebuie să fi fost acest scaun pentru Petru! Chiar şi The Catholic Encyclopedia explică faptul că plăcuţele din partea din faţă a scaunului înfăţişează animale fabuloase din mitologie, ca şi legendarele „munci ale lui Hercule”17. Într-un alt volum al The Catholic Encyclopedia găsim aceste cuvinte: „Ghilgameş, pe care mitologia l-a transformat într-un Hercule babilonian… ar fi atunci persoana pe care Biblia o desemnează ca Nemrod (Nimrod)”.18  Este curios faptul căNimrod este asemănat cu Hercule, iar sculpturile asociate cu Hercule apar pe aşa-numitul „scaun al lui Petru”! Nici unul din aceste lucruri nu ne-ar face să ne gândim că acest scaun are o origine creştină.

O comisie ştiinţifică numită de papa Paul în iulie 1968 a constatat că nici o parte din scaun nu este suficient de veche ca să dateze de pe vremea lui Petru. Metoda de datare cu carbon 14 şi alte teste au indicat faptul că scaunul nu este mai vechi de secolul 9. Este clar că ideile mai timpurii despre scaunul lui Petru au fost interesante, dar nu exacte.

Lângă marele altar din catedrala Sf. Petru se află o statuie mare de bronz a lui „Petru”. Unii scriitori de odinioară au susţinut că aceasta a fost la origine o statuie a lui Jupiter! – redenumită cu numele de Petru. Aceasta a fost opinia împăratuluiLeo care a publicat un edict în anul 628 împotriva folosirii statuilor pentru închinare. Cu toate acestea, această statuie este privită cu cea mai profundă veneraţie, şi picioarele ei au fost de atâtea ori sărutate, încât degetele aproape au fost roase! În fotografia de pe pagina următoare, fostul papă Ioan XXIII este pe cale să sărute statuia care fusese îmbrăcată cu veşminte papale bogate şi cu o coroană pentru acea ocazie.

Practica sărutării unui idol sau a unei statui a fost împrumutată din păgânism. După cum am văzut, închinarea la Baal a fost legată de străvechea închinare adusă lui Nimrod în forma lui zeificată (ca zeu al soarelui). Pe vremea lui Ilie, mulţimi de oameni s-au aplecat înaintea luiBaal şi l-au sărutat. „Totuşi”, a zis Dumnezeu, „Mi-am lăsat şapte mii în Israel care nu şi-au plecat genunchii înaintea lui Baal şi a căror gură nu l-a sărutat” (l.Re.19:18). Într-una din formele lui „tainice”, Nimrod(întrupat în tânărul Tamuz) era reprezentat sub forma unui viţel. S-au făcut statui de viţei, li s-au adus închinare şi au fost sărutate! „Ei păcătuiesc tot mai mult, şi şi-au făcut imagini turnate din argint şi idoli după priceperea lor, toţi fiind lucrarea meseriaşilor; li se spune: Oamenii care aduc jertfe să sărute viţeii” (Os.13:l-3). Sărutarea unui idol era o parte a închinării înaintea lui Baal!

Nu numai că biserica romano-catolică a adoptat practica sărutării unui idol, ci acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu obiceiul procesiunilor religioase în care erau purtaţi idolii. Asemenea procesiuni constituie o parte obişnuită a practicii romano-catolice, totuşi acestea nu-şi au originea în creştinism. În secolul 15 î.Cr., o imagine a zeiţei babiloniene Iştar a fost purtată cu mare pompă şi ceremonie dinBabilon în Egipt.” Procesiuni de idoli au fost practicate în Grecia, Egipt, Etiopia, Mexic şi în multe alte ţări în vremurile străvechi.

Biblia arată nebunia celor care cred că de la idoli poate veni ceva bun – idoli atât de lipsiţi de putere, încât trebuie să fie purtaţi!Isaia, referindu-se în mod direct la dumnezeii Babilonului, a avut de spus lucrul acesta: „Ei varsă aurul din pungă şi cântăresc argintul pe cântar, şi tocmesc un aurar: şi el face din ele un dumnezeu; ei se apleacă cu faţa la pământ, da, şi se închină. Ei îl duc pe umeri, ei îl poartă” (Is.46: 6,7).

Nu numai că astfel de procesiuni în care se poartă statui au continuat in biserica romano-catolică, ci şi papa este purtat în procesiune. Pe vremea luiIsaia oamenii vărsau argint şi aur pentru zeul lor. Astăzi sunt puse deasupra papei veşminte şi bijuterii. Când zeul păgân era purtat în timpul procesiunii, oamenii se aruncau la pământ şi se închinau, şi tot aşa în anumite ocazii oamenii se apleacă înaintea papei în timp ce este purtat. La fel cum zeul era „purtat pe umeri”, la fel îl poartă pe umeri oamenii pe papă, dumnezeul catolicismului, în timpul procesiunii religioase!

Cu peste trei mii de ani în urmă, exact aceeaşi practică era cunoscută în Egipt, astfel de procesiuni fiind o parte a păgânismului de acolo. Ilustraţia de pe pagina următoare îl prezintă pe preotul-rege antic al Egiptului purtat de doisprezece oameni prin mijlocul mulţimilor care i se închină.20 O comparaţie între procesiunea papală şi procesiunea păgână antică arată că una este copia celeilalte. În desenul cu preotul-rege egiptean observăm folosireaflabellum-uluiun evantai mare confecţionat din pene, cunoscut mai târziu ca evantaiul mistic al lui Bachus. Şi aceste evantaie sunt purtate împreună cu papa în ocazii oficiale (compară desenul cu fotografia).

The Encyclopedia Britannica spune: „Când se duce la ceremonii sărbătoreşti, (papa) este purtat pe ,sedia’, un scaun portabil de catifea roşie cu spătar înalt, fiind însoţit de două flabelle de pene”.21 Că aceste evantaie folosite în procesiuni îşi au originea în păgânism, este un fapt cunoscut şi admis de scriitori catolici.22

Cele patru inele solide de fier prinse de picioarele „scaunului lui Petru” erau prevăzute pentru folosirea prăjinilor de purtat. Dar putem fi siguri că apostolul Petru n-a fost niciodată purtat printre mulţimi de oameni care să se aplece înaintea lui! (cf. Fap.10:25,26).

Practic nu există nici o îndoială că funcţia papală a fost creată printr-un amestec de păgânism cu creştinism. Pallium-ul, mitra cu cap de peşte, veşmintele babiloniene, cheile mistice, titlul de Pontifex Maximus, au fost împrumutate din păgânism. Toate aceste lucruri, precum şi faptul că Cristos n-a instituit niciodată funcţia de papă în biserica Sa, arată limpede că papa nu este nici Vicarul lui Cristos, nici succesorul apostolului Petru.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s