SUNT PAPII INFAILIBILI?

Conciliul din 1870. Procesul lui Formosus. Prezentarea contradicţiilor teoriei „infailibilităţii”. Compararea lui Cristos cu papii. Numărul mistic 666

 

PE LÂNGĂ multele contradicţii cu care sistemul romano-catolic era deja infectat, existau papi, asemeni zeului Ianus din vremurile străvechi, care au început să pretindă „infailibilitate”. Cu toate că sensul de bază al infailibilităţii papale avea de a face cu lămurirea doctrinelor, oamenii s-au întrebat desigur cum puteau fi papii infailibili în doctrină, când unii din ei au fost exemple foarte negative de morală şi integritate. Unii din papi – printre care Virilinus,Inocenţiu III, Clement IV, Grigore XI, Adrian VI şi Paul IV – chiar respinseseră doctrina infailibilităţii papale!

Cum se pot oare explica toate acestea într-un mod acceptabil? Aceasta a fost sarcina Conciliului de la Vatican din 1870. Formularea adoptată în cele din urmă a fost aceasta: „Pontiful roman, când vorbeşte ex cathedra – adică atunci când îşi exercită funcţia de pastor şi învăţător al tuturor creştinilor, defineşte… o doctrină de credinţă sau morală care trebuie ţinută de întreaga Biserică – este, pe baza ajutorului divin promis lui în binecuvântatul Petru, în posesia acestei infailibilităţi… şi prin urmare astfel de definiţii ale Pontifului roman nu pot fi reformulate”.1 Nu toate problemele au fost soluţionate de această formulare, totuşi infailibilitatea papală a devenit o dogmă oficială a bisericii romano-catolice la Conciliul de la Vatican din 1870.

Cunoscând istoria papilor, mai mulţi episcopi catolici s-au opus transformării infailibilităţii papale într-o dogmă cu ocazia Conciliului. Unul dintre aceştia, episcopul Iosif Strossmayer (1815-1905), este descris în The Catholic Encyclopedia ca fiind „unul din cei mai de seamă oponenţi ai infailibilităţii papale”.2 El a subliniat faptul că unii papi se opuseseră altor papi. A fost menţionat în mod special modul în care papa Ştefan VI (896-897) l-a adus în faţa instanţei pe fostul papă Formosus (891-896).

Renumita istorie a modului în care un papă a adus în faţa instanţei pe un alt papă este o pură istorie de groază, căci papa Formosus murise de opt luni! Cu toate acestea, trupul a fost adus din mormânt şi a fost pus pe un tron. Acolo, în faţa unui grup de episcopi şi cardinali, era fostul papă, îmbrăcat în veşmintele bogate ale papalităţii, cu o coroană pe craniu şi cu sceptrul sfintei funcţii în degetele înţepenite ale mâinii lui putrezite!

În timp ce se desfăşura procesul, duhoarea trupului mort a umplut sala de întrunire. Papa Ştefan a păşit în faţă şi a început interogatoriul. Bineînţeles că mortul n-a dat nici un răspuns la acuzaţiile aduse, aşa că a fost declarat vinovat! Odată cu aceasta, hainele strălucitoare i-au fost smulse de pe trup, coroana de pe craniu, degetele folosite pentru acordarea binecuvântării pontificale i-au fost tăiate, iar trupul i-a fost aruncat în stradă, târât apoi de o căruţă pe străzile Romei, şi în cele din urmă aruncat în râul Tibru.3

Astfel, un papă îl condamna pe altul. Apoi, la scurt timp după aceea, „cel de-al doilea succesor al lui Ştefan a pus ca trupul luiFormosus, pe care un călugăr îl scosese din Tibru, să fie îngropat iarăşi cu onoruri depline în catedrala Sf. Petru. În plus, a anulat în cadrul unui sinod hotărârile instanţei judecătoreşti a lui Ştefan VI şi a declarat valabile toate ordinele acordate de Formosus. Ioan IX aconfirmat aceste acte la două sinoade… Pe de altă parte, Sergiu III (904-911) a aprobat la un sinod din Roma hotărârile sinodului lui Ştefan împotriva luiFormosus… Sergiu şi partidul lui au pronunţat pedepse grele asupra episcopilor consacraţi de Formosus, dar care, la rândul lor, conferiseră între timp hirotonisiri asupra multor altor clerici, mod de a proceda care a dat naştere unei mari confuzii”.4 Un asemenea dezacord între papi constituie cu siguranţă un argument împotriva ideii de infailibilitate papală!

Papa Honorius I, după moartea sa, a fost denunţat ca eretic de către cel de-al şaselea Conciliu care a avut loc în anul 680. Papa Leo II a confirmat condamnarea acestuia. Dacă papii sunt infailibili, cum poate unul să-l condamne pe celălalt?

Papa Vigilius, după ce condamnase anumite cărţi, şi-a retras condamnarea, după care le-a condamnat din nou, iar apoi şi-a retras din nou condamnarea, ca mai apoi să le condamne din nou! Unde este aici infailibilitatea?

Duelul a fost autorizat de papa Eugen III (1145-1153). Mai târziu, papa Iuliu II (1503-1513) şi papa Pius IV (1559-1565) l-au interzis.

La un moment dat, în secolul 11, au fost trei papi rivali, care au fost scoşi din funcţie de conciliul convocat de împăratul Henry III. Mai târziu, în acelaşi secol, lui Clement III i s-a opus Victor III şi mai apoi Urban II. Cum puteau papii să fie infailibili când ei se opuneau unul altuia?

Ceea ce este cunoscut ca „marea schismă” a avut loc în 1378 şi a durat timp de cincizeci de ani. Italienii l-au ales pe Urban IV, iar cardinalii francezi 1-au ales pe Clement VII. Papii s-au afurisit unul pe celălalt an după an, până ce un conciliu i-a scos pe amândoi din funcţie şi l-a ales pe un altul!

Papa Sixtus V avea pregătită o versiune a Bibliei pe care a declarat-o a fi autentică. După doi ani, papa Clement VIII a declarat că este plină de erori şi a poruncit să se facă o alta!

Papa Grigore I a respins titlul de „Episcop Universal” ca fiind „profan, superstiţios, arogant şi inventat de primul apostat”. Cu toate acestea, de-a lungul secolelor, alţi papi au revendicat acest titlu.

Papa Adrian II (867-872) a declarat valabile căsătoriile civile, însă papa Pius VII (1800-1823) le-a condamnat ca nefiind valabile.

Papa Eugen IV (1431-1447) a condamnat-o pe Ioana d’Arc să fie arsă de vie ca vrăjitoare. Mai târziu, un alt papă, Benedict IV, în 1919, a declarat-o „sfântă”.

Dacă luăm în considerare sutele de ocazii şi moduri în care papii s-au contrazis unul pe altul de-a lungul secolelor, putem înţelege cât de greu le este multor oameni să accepte infailibilitatea papală. Deşi este adevărat că cele mai multe afirmaţii papale nu s-au făcut între limitele înguste ale definiţiei excathedra” din 1870, totuşi, dacă papii au greşit în aşa multe alte moduri, cum le poate fi garantată o infailibilitate divină pentru câteva clipe când se hotărăsc să vorbească ex cathedra?

Papii şi-au dat ei înşişi titluri cum ar fi „Domnul Cel Mai Sfânt”, „Conducătorul Bisericii în Lume”, „Suveranul Pontif al Episcopilor”, „Marele Preot”, „Gura lui Isus Cristos”, „Vicarul lui Cristos” şi altele. Papa Leo XIII a spus în 20 iunie 1894: „Noi deţinem pe pământ locul Dumnezeului Celui Atotputernic”. În timpul Conciliului de la Vatican din 1870, în 9 ianuarie, s-a proclamat: „Papa îl reprezintă pe Cristos în slujbă, Cristos în jurisdicţie şi putere… ne aplecăm înaintea vocii tale, o Pius, ca înaintea vocii lui Cristos, Dumnezeul adevărului; ţinându-ne de Tine, ne ţinem de Cristos”.

Fragmentul de istorie pe care l-am oferit demonstrează limpede faptul că papa NU este „Cristos în slujbă” sau în vreun alt mod. Contrastul este evident. Coroanele foarte scumpe purtate de papi au costat milioane de dolari. Isus, în timpul lucrării Sale pe pământ, nu a purtat nici o coroană cu excepţia celei de spini. Papa este slujit de servitori. Ce contrast faţă de umilul Nazarinean care a venit nu ca să I se slujească, ci El să slujească! Papii se îmbracă în haine care sunt foarte împodobite şi scumpe – create după modelul celor purtate de împăraţii romani din vremurile păgâne. O asemenea vanitate se află în contrast cu Mântuitorul nostru care a purtat haina unui ţăran. Imoralitatea multor papi – mai ales în secolele trecute – stă în contrast izbitor cu Cristos care este perfect în sfinţenie şi puritate.

Având în vedere aceste lucruri, credem că pretenţia emisă de papă, că este „Vicarul lui Cristos”, nu are de fapt nici o bază. Încă din anul 1612 s-a subliniat, aşa cum a făcut-o Andreas Helwig în cartea lui Roman Antichrist (Anticristul Roman), că titlul de „Vicar al luiCristos” are o valoare numerică de 666. Scris „Vicarul Fiului lui Dumnezeu” în latină, Vicarius Filii Dei, literele cu valoare numerică sunt acestea: I este echivalentul lui 1 (folosit de şase ori), L este echivalentul lui 50, V este echivalentul lui 5, C este echivalentul lui 100, iar D este echivalentul lui 500. Când se adună toate acestea, totalul este 666. Acest număr ne aminteşte, desigur, de Apocalipsa 13:18: „Cel care are pricepere să calculeze numărul fiarei: căci este număr de om, şi numărul lui este şase sute şaizeci şi şase”.

Trebuie totuşi să subliniem cu toată corectitudinea că numeroase nume şi titluri, în funcţie de felul în care sunt scrise sau de limba care este folosită, pot da naştere acestui număr. Exemplele oferite aici vor fi de un interes deosebit, deoarece sunt legate de Roma şi de romano-catolicism. Potrivit celor spuse de Hislop, numele originar al Romei a fost Saturnia, ceea ce înseamnă „oraşul lui Saturn”. Saturn era numele secret dezvăluit doar celor iniţiaţi în tainele caldee, care – în Caldeea – era scris din patru litere: STUR. În această limbă, S era cifra 60, T era 400, U era 6 şi R era 200, un total de 666.

Cezarul Nero a fost unul dintre cei mai mari persecutori ai creştinilor şi împăratul Romei la apogeul puterii ei. Numele lui, atunci când este scris cu litere ebraice, dă cifra 666.

Literele greceşti ale cuvântului „Lateinos” (latină), limba istorică a Romei în toate actele ei oficiale, se ridică la 666. În greacă, L este 30, A este 1, T este 300, E este 5, I este 10, N este 50, O este 70 şi S este 200, un total de 666. Lucrul acesta a fost subliniat de Irineu încă din secolul 3. Acelaşi cuvânt înseamnă şi „om de origine latină” şi nu este altceva decât forma grecească a numelui Romulus, după care este numit oraşul Roma. Acest nume în ebraică,Romiithtotalizează şi el cifra 666.

Spre deosebire de greci şi evrei, romanii nu foloseau toate literele alfabetului lor pentru numere. Foloseau doar şase litere: D, C, L, X, V şi I. Toate celelalte numere erau formate din combinaţii ale acestora.* Este interesant şi poate semnificativ faptul că cele şase litere care alcătuiau sistemul de numere roman, dacă sunt adunate, formează un total de 666.

Îndreptându-ne atenţia spre Biblie, în Vechiul Testament, citim că regele Solomon primea în fiecare an 666 de talanţi de aur (l.Re.l0:14). Această bogăţie a jucat un rol important în rătăcirea lui de la calea dreaptă. În Noul Testament, literele cuvântului grec euporiacare este tradus „bogăţie”, totalizează 666. Din toate cele 2.000 de substantive greceşti ale Noului Testament, există doar un singur alt cuvânt care are această valoare numerică, cuvântul paradosis,tradus „tradiţie” (Fap.19:25; Mt.15:2). Bogăţie şi tradiţie – interesant – au fost cele două care au corupt biserica romano-catolică. Bogăţia a produs corupţie, stricăciune în practică şi cinste; tradiţia a produs corupţie în învăţătură.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s