INUMANA INCHIZIŢIE

Persecutarea protestanţilor. Descrierea unor instrumente de tor-tură: roata de tortură, fecioara de fier

 

BISERICA DECĂZUTĂ a devenit în Evul Mediu atât de vădit coruptă, încât înţelegem foarte bine de ce în multe locuri oamenii s-au ridicat în semn de protest. Au fost multe asemenea suflete nobile care au respins falsele pretenţii ale papei, căutând în schimb la Domnul Isus mântuirea şi adevărul. Aceştia au fost numiţi „eretici” şi au fost crunt persecutaţi de biserica romano-catolică.

Unul din documentele în care au fost ordonate astfel de persecuţii a fost bula inumană „Ad exstirpanda” emisă de papa Inocenţiu IV în 1252. Documentul afirma că ereticii trebuiau să fie „striviţi ca nişte şerpi veninoşi”. Acest document aproba în mod oficial folosirea torturii. Autorităţilor civile li s-a ordonat să-i ardă pe eretici. The Catholic En-cyclopedia spune:„Bula ,Ad exstirpanda’ mai sus menţionată a rămas de atunci încolo un document fundamental al Inchiziţiei, reînnoit sau confirmat de câţiva papi, Alexandru IV (1254-1261), Clement IV (1265-1268), Nicolae IV (1288-1292), Bonifaciu VIII (1294-1303) şi alţii. Autorităţile civile au fost de aceea folosite de papi, sub ameninţarea excomunicării, să execute sentinţele legale prin care ereticii care nu se căiau erau condamnaţi la arderea pe rug. Trebuie notat faptul că excomunicarea însăşi nu era un fleac, căci, dacă cel excomunicat nu scăpa de această excomunicare timp de un an, era considerat de legislaţia acelei perioade că este eretic şi îşi atrăgea asupra sa toate pedepsele care priveau erezia”.1

Oamenii au meditat mult în acele vremuri ca să născocească metode prin care să producă cele mai mari chinuri şi dureri. Una din metodele cele mai populare consta în folosirea roţii sau scaunului de tortură, o masă lungă pe care acuzatul era întins pe spate şi legat de mâini şi de picioare, apoi era tras din ambele părţi de frânghie şi scripete. În felul acesta se dislocau încheieturile, şi se provoca o durere foarte mare. Cleşti grei erau folosiţi pentru smulgerea unghiilor sau pentru aplicarea fierului înroşit pe părţile sensibile ale trupului. Erau folosite tăvăluguri cu lame ascuţite de cuţit şi cu ţepi, deasupra cărora ereticii erau rostogoliţi înainte şi înapoi.

Mai exista un instrument de tortură pentru strâns degetul gros de la mână, care disloca articulaţiile.

De asemenea, „obezile”, folosite la zdrobirea picioarelor şi a labelor picioarelor.

„Fecioara de fier” era un instrument de mărimea şi figura unei femei, dar gol în interior. Cuţitele erau aranjate în aşa fel şi sub o aşa presiune,  încât cei  acuzaţi  erau  sfâşiaţi  prin  îmbrăţişarea mortală a „fecioarei de fier”. Acest instrument de tortură era stropit cu „apă sfântă” şi avea înscris pe el nişte cuvinte în latină care înseamnă: „Gloria să fie doar a lui Dumnezeu”.Altor victime, după ce erau dezbrăcate de haine, li se legau braţele la spate cu o frânghie aspră. Apoi li se legau greutăţi de picioare. Cu ajutorul unui scripete erau suspendaţi în aer sau erau lăsaţi să cadă ori ridicaţi dintr-o smucitură, dislocând astfel încheieturile. În timp ce se făcea uz de asemenea torturi, preoţii ţineau cruci în sus şi încercau să-i facă pe eretici să se lepede de convingerile lor.

“În anul 1554, Francis Gamba, un lombard, de convingere protestantă, a fost prins şi condamnat la moarte prin sentinţa din Milano. La locul execuţiei, un călugăr i-a arătat o cruce, la care Gamba a spus: ,Mintea mea e atât de plină de meritele şi bunătatea reală a luiCristos, încât nu vreau ca o bucată de băţ fără simţuri să-mi aducă aminte de El’. Pentru aceste cuvinte, limba i-a fost găurită, şi după aceea a fost ars pe rug”.3

Unora care au respins învăţăturile bisericii romano-catolice li s-a turnat plumb topit în urechi şi în gură. Altora li s-au scos ochii, iar alţii au fost bătuţi crunt cu biciul. Unii au fost forţaţi să sară de pe stânci în ţepi înalte care erau fixate dedesubt, unde, tremurând de durere, mureau încet. Alţii au fost sugrumaţi cu bucăţi tăiate din propriile lor trupuri, sau au fost sufocaţi cu urină şi fecale. Noaptea, victimele Inchiziţiei erau legate de pardoseală sau de perete, unde erau o pradă neajutorată pentru şobolani, alte rozătoare şi insecte parazite ce populau asemenea încăperi însângerate de tortură.

Intoleranţa religioasă care a inspirat Inchiziţia a provocat războaie implicând oraşe întregi. În 1209, oraşul Beziers a fost cucerit de oameni cărora papa le-a promis că, prin angajarea lor în cruciada împotriva ereticilor, la moarte vor scăpa de Purgatoriu şi vor intra direct în Cer. S-a relatat că în acest oraş au pierit de sabie şaizeci de mii de oameni, în timp ce sângele curgea gârlă pe străzi.

La Lavaur, în 1211, guvernatorul a fost spânzurat, iar soţia lui a fost aruncată într-o fântână şi zdrobită cu pietre. Patru sute de oameni din acest oraş au fost arşi de vii. Cruciaţii au participat dimineaţa la liturghia solemnă, apoi au pornit să asedieze şi alte oraşe din acea regiune. În acest asediu, s-a estimat că 100.000 de albigenzi (protestanţi din sudul Franţei – n.tr.) au căzut într-o singură zi. Trupurile lor au fost îngrămădite laolaltă şi arse.

În masacrul din Merindol, cinci sute de femei au fost închise într-un hambar căruia i s-a dat foc. Dacă sărea vreuna pe fereastră, era întâmpinată de vârful lăncilor. Femeile erau violate public şi fără milă. Copiii erau ucişi în faţa părinţilor lor, care nu puteau să-i apere. Unii oameni erau aruncaţi de pe stânci sau dezbrăcaţi de haine şi târâţi pe străzi.

Metode similare au fost folosite în masacrul din Orange în 1562. Armata italiană a fost trimisă de papa Pius IV, care i-a poruncit să ucidă bărbaţi, femei şi copii. Porunca a fost dusă la îndeplinire cu o cruzime teribilă, oamenii fiind expuşi unei ruşini şi torturi de nedescris.

Zece mii de hughenoţi (protestanţi francezi) au fost ucişi în masacrul sângeros din Paris în „ziua Sf. Bartolomeu”, 1572. Regele francez s-a dus la liturghie ca să aducă mulţumiri solemne că atât de mulţi eretici au fost ucişi. Curtea papală a primit vestea cu mare bucurie, şi papa Grigore XIII, într-o grandioasă procesiune, s-a dus la biserica Sf. Louis să aducă mulţumiri! A poruncit monetăriei papale să facă monede care să comemoreze acest eveniment. Monedele arătau un înger cu o sabie într-o mână şi cu o cruce în cealaltă, din faţa căruia fugeau o ceată de hughenoţi, cu groaza pe feţe. Pe monede erau scrise cuvintele Ugonottorum Stranges, 1572 („Măcelul hughenoţilor, 1572″).

O ilustraţie din cartea Ridpath’s History of the World înfăţişează lucrarea Inchiziţiei în Olanda. Un protestant atârnă cu picioarele în butuci. Focul încălzeşte un vătrai pentru a-l însemna cu fierul roşu şi a-1 orbi.4

Unii din papii aclamaţi astăzi ca fiind „de seamă” au trăit în zilele acelea, le-a mers bine şi s-au îmbogăţit. De ce n-au deschis porţile închisorilor şi n-au stins focurile ucigaşe care au întunecat cerul Europei timp de secole? Dacă vânzarea indulgenţelor, sau închinarea superstiţioasă înaintea unor statui, sau imoralitatea unor papi – dacă acestea pot fi explicate ca „abuzuri” sau scuzate că au fost făcute contrar legilor oficiale ale bisericii, ce se  poate  spune  despre Inchiziţie? Faptele ei nu pot fi prea uşor date la o parte cu nişte explicaţii, pentru că realitatea rămâne, Inchiziţia a fost poruncită de decretul papal şi confirmată de papă după papă! Poate oare cineva să creadă că astfel de acţiuni îl reprezintă pe Cel care a spus să ne întoarcem şi obrazul celălalt, să ne iertăm duşmanii şi să facem bine celor care se poartă rău cu noi?

 

 

 

 

 

 

 

 

    Inchizitia in Olanda

 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s