CELIBATUL PREOTILOR

Doctrina celibatului în Babilon – istoria ei – şi imoralitatea. Spovedania – originea şi scopul ei. Preoţii în veşminte negre. Tonsura —simbol al soarelui

„DUHUL SPUNE limpede că în vremurile din urmă unii se vor îndepărta de la credinţă, dând atenţie unor duhuri amăgitoare şi învăţături ale demonilor; vorbind minciuni în ipocrizie; având conştiinţa arsă cu fierul roşu; interzicând căsătoria…” (l.Tim.4:l-3).

În acest pasaj, Pavel a avertizat că în zilele din urmă va avea loc o abatere sau deviere de la adevărata credinţă. „Aceasta nu implică neapărat ultimele epoci ale lumii”, scrie Adam Clarke în cunoscutul său comentariu, „ci orice perioadă ulterioară celei în care a trăit Biserica”.De fapt, această abatere de la credinţă, aşa cum ştiu cei ce cunosc istoria, a avut loc încă în primele secole.

Primii creştini au privit închinarea adusă zeilor păgâni ca închinare la demoni (l.Cor.10:19,21). Rezultă deci că avertismentul lui Pavel cu privire la “învăţăturile demonilor” se poate referi la învăţăturile tainelor păgâne. El a menţionat în special doctrina „interzicerii căsătoriei”. În religia tainelor, această doctrină nu se referea la toţi oamenii. Era, în schimb, o doctrină a celibatului preoţesc. Astfel de preoţi necăsătoriţi, potrivit celor spuse de Hislop, erau membrii unor ordine preoţeşti superioare ale reginei Semiramida. „Oricât de ciudat ar putea să pară, totuşi cei din antichitate atribuie reginei inventarea celibatului clerical, şi aceasta în forma lui cea mai strictă”.2

Nu toate naţiunile în care s-a răspândit religia tainelor au impus celibatul preoţilor, ca de exemplu în Egipt, unde preoţilor li se permitea să se căsătorească. Dar, „orice învăţat ştie că atunci când în Roma păgână s-a introdus închinarea adusă Cibelei, zeiţa babiloniană, ea a fost introdusă în forma ei iniţială, cu clerul ei celibatar”.3 În loc ca doctrina „interzicerii căsătoriei” să promoveze puritatea, excesele comise de preoţii celibatari din Roma păgânăau fost atât de grave, încât Senatul a considerat că aceştia trebuie să fie expulzaţi din republica romană. Mai târziu, după ce a fost instituit celibatul preoţesc în Roma papală, au apărut probleme similare. „Când papa Paul V a căutat să desfiinţeze bordelurile autorizate din ,Oraşul Sfânt’, Senatul roman a depus o petiţie împotriva ducerii la îndeplinire a planului său, pe motivul că existenţa acestor locuri era singurul mijloc de a-i împiedica pe preoţi de la seducerea soţiilor şi fiicelor locuitorilor”.4

Roma, în acele vremuri, era un „oraş sfânt” doar cu numele. Relatările estimează că erau vreo 6.000 de prostituate în acest oraş cu o populaţie ce nu depăşea 100.000 de locuitori.5 Istoricii ne spun că „toţi clericii aveau amante, şi toate mănăstirile din capitală erau case cu reputaţie proastă”.6

Cardinalul Peter D’Ailly spunea că nu îndrăzneşte să descrie imoralitatea mănăstirilor de maici şi că „luarea voalului” era pur şi simplu un alt mod de a deveni o prostituată publică. Violurile erau atât de grave în secolul 9, încât Sf. Theodore Studita a interzis prezenţa chiar şi a animalelor femele pe teritoriul mănăstirilor! În anul 1477, în mănăstirea catolică din Kercheim se ţineau dansuri şi orgii nocturne, descrise în istorie ca fiind mai grave decât cele care se puteau vedea în casele de toleranţă.7

Preoţii au ajuns să fie cunoscuţi ca „soţii tuturor femeilor”. Albert cel Mare, arhiepiscop de Hamburg, şi-a îndemnat preoţii: „Si non caste, tamencaute” (Dacă nu poţi fi cast, cel puţin fii atent). Un alt episcop german a început să pretindă o taxă de la preoţii din ţinutul lui pentru fiecare persoană de sex feminin pe care o ţineau şi pentru fiecare copil născut din legătura cu ea. El a descoperit că unsprezece mii de femei erau ţinute de clericii din dioceza lui!”

The Catholic Encyclopedia spune că tendinţa unora de a scormoni în istorie pentru a strânge aceste scandaluri şi a le exagera detaliile „este cel puţin la fel de vădită ca tendinţa apologeţilor Bisericii de a ignora cu totul aceste pagini incomode ale istoriei”!9 Aşa cum s-a întâmplat în multe alte situaţii, nu ne îndoim de faptul că extremele au existat de ambele părţi. Ne dăm seama şi de faptul că odată cu relatările despre comportări imorale există şi posibilitatea exagerării. Dar chiar dacă avem în vedere lucrul acesta, problemele care au însoţit doctrina „interzicerii căsătoriei” sunt prea evidente ca să fie ignorate.

The Catholic Encyclopedia, deşi caută să explice şi să justifice celibatul, admite că au existat multe abuzuri: „Nu dorim să negăm sau să găsim circumstanţe atenuante pentru nivelul foarte scăzut de moralitate în care, în diferite perioade ale istoriei lumii şi în diferite ţări care s-au numit creştine,preoţia catolică a decăzut din când în când… corupţia era larg răspândită… Cum putea fi altfel, când au fost introduşi în eparhiile din toate părţile bărbaţi brutali din fire şi mânaţi de pasiuni dezlănţuite, care au dat cel mai prost exemplu clerului pe care îl conduceau?… Un mare număr din cei ce formau clerul, nu numai preoţi, ci şi episcopi, şi-au luat soţii în mod public şi au dat naştere unor copii cărora le-au transmis prin moştenire privilegiile”.10

Nu există nici o regulă în Biblie care să ceară unui pastor să fie necăsătorit. Apostolii erau căsătoriţi (l.Cor.9:5), iar episcopul trebuia să fie „soţul unei singure soţii” (l.Tim.3:2). Chiar şi The Catholic Encyclopedia spune: „Nu găsim în Noul Testament vreo indicaţie ca celibatul să fie obligatoriu pentru apostoli sau pentru cei ordinaţi de ei”.” Doctrina „interzicerii căsătoriei” s-a dezvoltat doar în mod treptat în cadrul bisericii catolice.

Când a fost introdusă dogma celibatului, mulţi preoţi erau oameni căsătoriţi. Se punea totuşi întrebarea dacă era permis unui preot a cărui soţie a murit să se mai căsătorească. O regulă stabilită la Conciliul din Neo-Cezareea, în 315, „interzice absolut unui preot să încheie o nouă căsătorie sub ameninţarea pierderii funcţiei”. Mai târziu, „la un conciliu roman ţinut de papa Siricius în anul 386, a fost aprobat un edict care interzicea preoţilor şi diaconilor să aibă relaţii conjugale cu soţiile lor, şi papa a făcut demersuri ca decretul să fie impus şi în Spania şi alte părţi ale creştinătăţii”.12

În aceste afirmaţii luate din The Catholic Encyclopedia, cititorul atent va remarca cuvintele „interzice” şi „interzicere”. Cuvântul „interzicere” este acelaşi cuvânt pe care îl foloseşte Biblia atunci când avertizează cu privire la „interzicerea căsătoriei” – dar exact în sensul opus! Biblia numeşte interzicerea căsătoriei a fi “învăţăturile demonilor”!

Luând toate aceste lucruri în considerare, putem vedea cum s-a împlinit prezicerea lui Pavel (l.Tim.4:l-3). A avut loc o abatere de la credinţa originară? Da. Au dat oamenii atenţie învăţăturilor păgâne, învăţăturilor demonilor? Da. Li s-a interzis preoţilor să se căsătorească? Da. Şi din cauza acestui celibat impus, mulţi dintre aceşti preoţi au sfârşit prin a-şi avea „conştiinţa arsă cu fierul roşu” şi „au vorbit minciuni în ipocrizie” din cauza imoralităţii în care au căzut. Istoria a demonstrat împlinirea fiecărei părţi din această profeţie!

Învăţătura care le interzicea preoţilor să se căsătorească a adus cu sine alte dificultăţi de-a lungul secolelor din cauza spovedaniei. Se poate vedea limpede că practica mărturisirii slăbiciunilor morale şi a dorinţelor unor fete şi femei înaintea unor preoţi necăsătoriţi putea să aibă cu uşurinţă ca rezultat multe abuzuri. Un fost preot, Charles Chiniquy, care a trăit pe vremea lui Abraham Lincoln şi pe care-l cunoştea personal, oferă o descriere completă a acestor abuzuri în cartea sa The Priest, The Woman and The Confessional (Preotul, Femeia şi Spovedania). Noi nu sugerăm ca toţi preoţii să fie judecaţi după greşelile sau păcatele unora. Nu ne îndoim de faptul că mulţi preoţi şi-au ţinut cu mult devotament jurământul pe care l-au depus. Totuşi, „nenumăratele atacuri” (ca să folosim formularea din The Catholic Encyclopedia) ce s-au făcut împotriva spovedaniei n-au fost, în multe cazuri, lipsite de temei.

Este vădit faptul că doctrina spovedaniei a produs dificultăţi bisericii catolice, într-un mod sau altul. După menţionarea „nenumăratelor atacuri”, TheCatholic Encyclopedia spune: „Dacă în timpul Reformei sau de atunci încoace Biserica ar fi putut ceda în faţa unei doctrine sau abandona o practică de dragul păcii şi pentru a domoli o ,vorbă aspră’, spovedania ar fi fost prima care ar fi dispărut”!13

Într-un articol atent formulat, The Catholic Encyclopedia explică faptul că, deşi puterea de a ierta păcatele îi aparţine doar lui Dumnezeu, El îşi exercită această putere prin preoţi. Un pasaj din Evanghelia după Ioan (20:22,23) este interpretat că ar spune că un preot poate ierta sau poate refuza să ierte păcate. Pentru ca el să facă aceasta, păcatele trebuie să-i fie mărturisite „specific şi în detaliu” (conform Conciliului din Trent), căci: „Cum se poate face o evaluare înţeleaptă şi chibzuită, dacă preotul se află în necunoştinţă de cauza asupra căreia trebuie să se pronunţe judecata? Şi cum poate el să obţină cunoştinţele necesare dacă acestea nu vin din recunoaşterea spontană a păcătosului?” Deoarece preoţilor li s-a dat autoritatea de a ierta păcate, citim în articol că este ceva inconsecvent să credem că Isus Cristos „a intenţionat să ofere alte mijloace de iertare, cum ar fi mărturisirea, doar lui Dumnezeu'”. Spovedania făcută unui preot este „necesară spre mântuire pentru cei care comit păcate după botez”.14

Există un fel de mărturisire sau spovedanie în Biblie, dar nu este mărturisirea făcută unui preot necăsătorit! Biblia spune: „Mărturisiţi-vă unii altorapăcatele” (Iac.5:16). Dacă acest verset ar putea fi folosit pentru a susţine ideea catolică a spovedaniei, atunci ar trebui ca nu numai oamenii să se spovedească preoţilor, ci şi preoţii să se spovedească oamenilor! Când Simon din Samaria a păcătuit, după ce fusese botezat, Petru nu i-a spus să-i mărturisească lui. Nu i-a spus să rostească „Ave Maria” de un anumit număr de ori pe zi. Petru i-a spus să se „roage lui Dumnezeu” pentru iertare (Fap.8:22). Când Petru a păcătuit, el I-a mărturisit lui Dumnezeu păcatul şi a fost iertat; când Iuda a păcătuit, şi-a mărturisit unui grup de preoţi păcatul şi s-a sinucis! (Mt.27:3-5)

Ideea spovedaniei făcute unui preot nu a venit din Biblie, ci din Babilon! Se cerea o mărturisire secretă înainte de iniţierea deplină în tainele babiloniene. Odată ce s-a făcut o asemenea spovedanie, victima era legată de mâini şi de picioare de preoţi. Nu există nici o îndoială cu privire la faptul că în Babilon se făceau spovedanii, căci numai pe baza unor asemenea mărturisiri înregistrate au fost istoricii în stare să formuleze concluzii privitoare la conceptele babiloniene de bine şi rău.15

Conceptul spovedaniei n-a fost limitat numai la Babilon. Salverte a scris despre această practică printre greci: „Toţi grecii de la Delfi la Termopile au fost iniţiaţi în tainele templului din Delfi. Tăcerea lor cu privire la tot ceea ce li se poruncea să ţină secret a fost asigurată de spovedania generală cerută aspiranţilor după iniţiere”. Anumite tipuri de spovedanie au fost cunoscute şi în religiile din Medo-Persia, Egipt şi Roma – înainte de începuturile creştinismului.”

Negrul este culoarea distinctivă a îmbrăcăminţii clerului purtată de preoţii bisericii romano-catolice, şi unele denominaţiuni protestante urmează şi ele acest obicei. Dar de ce negru? Putem oare să ni-L imaginăm pe Isus şi pe apostolii Săi purtând haine negre? Culoarea neagră a fost asociată de secole cu ideea morţii. Carele funebre, în mod tradiţional, au fost negre. Culoarea neagră este purtată de cei îndoliaţi la înmormântări, etc. Dacă ar sugera cineva că ar trebui să se poarte negrul în cinstea morţii lui Cristos, nu vom face altceva decât să remarcăm faptul că Isus Cristos nu mai este mort!

Pe de altă parte, Biblia menţionează anumiţi preoţi ai lui Baal îmbrăcaţi în negru! Mesajul lui Dumnezeu prin Ţefania a fost acesta: „Voi stârpi din locul acesta rămăşiţa lui Baal şi numele chemarimilor împreună cu preoţii” (Ţef.l:4). „Chemarim-ii” erau preoţi ce purtau veş-minte negre.17 Acelaşi titlu este tradus „preoţi idolatri” într-un alt pasaj despre închinarea adusă lui Baal (2.Re.23:5). Adam Clarke spune: „Probabil că ei erau un ordin întemeiat de regii idolatri ai lui Iuda şi au fost numiţi chemarimde la camarce înseamnă a fi ,făcut închis la culoare sau negru’, pentru că slujba lor neîncetată era de a veghea focurile sfinte, şi probabil că purtau haine negre; din acest motiv evreii îi numesc în batjocură pe preoţii creştini chemarimdatorită îmbrăcăminţii şi odăjdiilor negre. Este greu de înţeles şi de explicat de ce ar trebui ca prin veşmintele lor, preoţii să-i imite pe acei preoţi ai lui Baal”!18

O altă practică a bisericii catolice care a fost cunoscută în antichitate şi printre popoarele necreştine este tonsura. 

Tonsură romană.TheCatholic Encyclopedia spune că tonsura este „un rit sacru instituit de biserică prin care… un creştin este primit în ordinul clerical prin acceptarea tunderii părului… Din punct de vedere istoric, tonsura nu era în uz în Biserica primară… Chiar mai târziu, Sf.Jerome (Hieronymus) (340-420) a dezaprobat ideea tunderii părului clericilor”!” Totuşi, prin secolul 6, tonsura era destul de cunoscută. Conciliul din Toledo a făcut din ea o regulă strictă prin care toţi clericii trebuie să primească tonsura, dar astăzi obiceiul acesta nu mai este practicat în multe ţări.

Este ştiut şi recunoscut faptul că acest obicei nu era “în uz în Biserica primară”. Dar el era cunoscut printre naţiunile păgâne! Buda şi-a ras capul în ascultare de o presupusă poruncă divină. Preoţii lui Osiris în Egipt puteau fi recunoscuţi prin faptul că-şi rădeau părul de pe

cap. Preoţii lui Bacchus primeau tonsura. În catolicism, forma de tonsură folosită în Britania se numea celtică, fiind rasă doar o porţiune a părului, deasupra frunţii. Unii şi-au bătut joc de ea zicând că este tonsura lui SimonMagul.20

În forma răsăriteană, tot capul era ras. În forma romană însă, numită tonsura Sf. Petru, era folosită tonsura rotundă, lăsând păr doar pe margini, partea de sus a capului fiind rasă.

Dar de ce a insistat Roma pe tonsura rotundă? Nu putem da un răspuns exact, dar ştim că aceasta era „o practică veche a preoţilor lui Mitra, care imitau prin tonsura lor discul solar. Deoarece zeul-soare a fost mult regretatul zeu şi îşi avea părul tăiat într-o formă circulară, iar preoţii care îl jeluiau aveau părul tăiat în acelaşi mod. tot aşa în diferite ţări cei ce plângeau pe cei morţi şi îşi tăiau părul în cinstea lor, şi-l tăiau într-o formă circulară”!21

Că acesta era un obicei foarte vechi – cunoscut şi pe vremea lui Moise – se poate vedea chiar din Biblie. Acest obicei era interzis preoţilor! „Să nu se radă pe cap (să nu se tundă la zero pe cap)” (Lev.21:5). Că această „radere” era o tonsură rotunjită pare să fie o implicaţie a pasajului din Levitic 19:27: „Să nu vă rotunjiţi colţurile capului vostru”.

Tonsura, admit toţi, n-a fost o practică a lui Cristos, a apostolilor sau a Bisericii primare. Pe de altă parte, ea a fost un rit printre religiile necreştinedin antichitate. Cititorul poate să judece singur sursa acestui obicei din biserica romano-catolică.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s