LITURGHIA

Transsubstanţierea – înţeles, origine şi istorie. Lucrarea „sfârşită” de la Golgota în contrast cu liturghia. Monstranţa, „ostia” rotundă, o descriere a simbolurilor soarelui şi folosirea lor

 

AU OARE PREOŢII putere să schimbe elementele pâinii şi vinului în carnea şi sângele lui Cristos în timpul ritualului liturghiei? Este această credinţă întemeiată pe Scripturi?

Poziţia romano-catolică este rezumată în aceste cuvinte: “în celebrarea Sfintei Liturghii, pâinea şi vinul sunt schimbate în trupul şi sângele lui Cristos. Lucrul acesta este numit transsubstanţiere, pentru că în Sacramentul Euharistiei, substanţa pâinii şi cea a vinului nu dăinuie, ci întreaga substanţă a pâinii este schimbată în trupul lui Cristos, şi întreaga substanţă a vinului este schimbată în sângele Lui, rămânând doar aparenţa exterioară a pâinii şi a vinului”.1

Suportul pentru această concepţie este căutat în cuvintele lui Isus când a spus despre pâinea pe care o binecuvântase: „Luaţi mâncaţi; acesta este trupul Meu” (Mt.26:26-28). Dar dacă se impune un sens literal asupra acestor cuvinte, atunci se crează numeroase probleme de interpretare şi se tinde să se treacă cu vederea faptul că Biblia foloseşte în mod obişnuit expresii figurative.

Când o parte din oamenii lui David şi-au riscat viaţa pentru a-i aduce apă din Betleem, el a refuzat-o, spunând: „Nu este acesta oare sângeleoamenilor care s-au dus cu riscul vieţii lor?” (2.Sam.23:17). Biblia vorbeşte despre Isus ca fiind „uşă”, „viţă” şi „stâncă” (Io.10:9; 15:5; l.Cor.10:4). Toţi recunosc că aceste afirmaţii sunt figurative. Noi credem că acelaşi lucru este adevărat şi cu privire la afirmaţia lui Cristos: „Acesta este trupul Meu… acesta este sângele Meu”. Pâinea şi vinul sunt simboluri ale trupului şi sângelui Său. Aceasta nu scade din realitatea prezenţei Sale în mijlocul unei adunări de credincioşi, căci a promis: „Unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, sunt şi Eu în mijlocul lor” (Mt.18:20). A respinge ideea că El devine literal prezent în bucăţile de pâine şi în interiorul paharului de vin nu înseamnă a respinge faptul că El este prezent în mod spiritual printre credincioşi!

După ce Isus a „binecuvântat” elementele, ele n-au fost schimbate în carnea şi sângele Lui propriu, pentru că El (în mod literal) era încă acolo. El nu dispăruse pentru a apărea în forma pâinii şi a vinului. După ce binecuvântase paharul, El l-a numit tot „rodul viţei”, nu sânge propriu-zis (Mt.26:29). Deoarece Isus a băut şi din pahar, oare Şi-a băut El propriul sânge? Chiar dacă vinul ar fi devenit sânge real, băutul lui ar fi fost interzis de Biblie (Deut.12:16; Fap.15:20)

Nu există nici o dovadă că are loc vreo schimbare a elementelor prin ritualul romano-catolic. Ele au acelaşi gust, culoare, miros, greutate şi dimensiuni. Pâinea arată tot ca pâine, are gust de pâine, are miros de pâine şi la pipăit este ca pâinea. Dar în mintea romano-catolică, ea este carnea lui Dumnezeu. Vinul arată tot ca vin, are gust de vin, are miros de vin şi dacă cineva bea suficient de mult, se va îmbăta ca şi de vin! Dar despre el se crede că este sângele lui Dumnezeu.

Când preotul binecuvântează pâinea şi vinul, el rosteşte cuvintele latineşti: Hoc est corpus meus. Dat fiind faptul că nu are loc nici o schimbare, putem înţelege cum s-a născut expresia „hocus-pocus”.2

Poemul de mai jos nu este inclus în carte dintr-o lipsă de politeţe sau pentru a ridiculiza ceea ce mulţi oameni sinceri consideră că e o ceremonie foarte sacră. În ciuda formei lui neprelucrate, poemul lămureşte esenţialul.

 

O MINUNE ROMANĂ (traducere în proză)

 

O tânără femeie drăguţă, o protestantă, era măritată cu un catolic. Din copilărie fusese crescută să iubească adevărurile biblice.

Soţul ei era foarte necăjit că nu reuşea s-o convingă Să intre în Biserica-mamă de la Roma şi să se lepede de eretici.

Aşa ca zi de zi o linguşea, dar ea tot nu vedea ca vreun bine

Să vină vreodată din închinarea la idoli făcuţi din lemn.

Liturghie, ostie, minuni, nu erau făcute decât să înşele;

Şi transsubstanţierea, niciodată nu îndrăznea a crede.

El s-a dus să-şi vadă preotul şi i-a spus trista lui poveste. „Soţia mea este o necredincioasă, domnule; poate că reuşeşti;

Pentru toate minunile romane soţia mea are scârbă, Să faci cu adevărat o minune ar putea duce la convertirea ei”.

Preotul s-a dus cu omul nostru – credea că va câştiga ceva.

A spus: „O voi converti, domnule şi-i voi deschide ochii”. Aşa că atunci când a intrat in casă, soţul cu voce tare a strigat: „Preotul a venit să ia masa cu noi!  „E binevenit”, a răspuns ea.

Şi când în cele din urmă masa a fost terminată, preotul a început îndată

S-o înveţe pe gazda lui totul despre starea de păcat a omului;

Marea dragoste a Mântuitorului nostru, pe care creştinii n-o pot nega,

Să Se dea pe Sine ca Jertfă şi să moară pentru păcatele noastre.

„Mă voi întoarce mâine, copilă, pregăteşte nişte pâine şi vin;

Minunea sacramentală va opri declinul sufletului tău”. „Voi coace pâinea”, a spus doamna. „Poţi s-o coci”, a răspuns el, „Şi când vei vedea această minune, vei fi convinsă, îţi spun eu”.

Preotul a venit după cum spusese, pâinea şi vinul a binecuvântat.

Doamna a întrebat: „Domnule, s-a schimbat?” Preotul a răspuns: „Da.

S-a schimbat din pâine şi vin obişnuit în carne şi sânge adevărat;

Uite, copilă, această putere a mea le-a schimbat în Dumnezeu

Aşa că binecuvântând pâinea şi vinul, s-au pregătit să mănânce.

Doamna a spus preotului: „Vă previn să fiţi atent,

Căci un gram de arsenic a fost amestecat cu aluatul,

Dar întrucât i-aţi schimbat natura, nu contează cu adevărat”.

Preotul a amuţit într-adevăr – arăta palid ca moartea.

Pâinea şi vinul i-au căzut din mâini, şi a suspinat adânc.

„Adu-mi calul!” a strigat preotul, „aceasta este o casă blestemată!”

Doamna a răspuns: „Chiar dumneavoastră împărţiţi blestemul Romei”.

Soţul a stat şi el surprins şi aici un cuvânt n-a scos.

După o vreme a spus: „Draga mea, preotul a fugit;

Să înghit o aşa mascaradă, nu sunt desigur destul de capabil;

Mă voi duce cu tine şi voi renunţa la această scorneală romano-catolică”.

 

 

Conciliul din Trent a proclamat că această credinţă în transsubstanţiere este esenţială pentru mântuire şi a pronunţat anatema peste toţi cei care ar nega lucrul acesta. Conciliul i-a însărcinat pe preoţi să explice că elementele liturghiei nu conţineau numai carne, oase şi nervi ca parte a lui Cristos, „ci şi un CRISTOS ÎNTREG”.3 The Catholic Encyclopedia spune: „Dogma totalităţii Prezenţei Reale înseamnă că în fiecare element în parte este într-adevăr prezent ÎNTREGUL CRISTOS, carne şi sânge, trup şi suflet, Divinitate şi Umanitate”.4

Bucata de pâine devenind „Cristos”, se crede că prin oferirea ei, preotul îl jertfeşte pe Cristos. Conciliul din Trent a pronunţat un blestem peste oricine credea altfel: „Dacă cineva spune că în liturghie nu este adusă lui Dumnezeu o jertfă adevărată şi corespunzătoare… să fie anatema”.5 În concepţia catolică, această „jertfă” este o reînnoire a jertfei de pe cruce: „Cristos… a poruncit ca jertfa Sa de sânge de pe cruce să fie reînnoită zilnic printr-o jertfă fără sânge a Trupului şi Sângelui în liturghie cu elementele simple de pâine şi vin”.6 Pentru că elementele sunt schimbate în Cristos, El „este prezent în bisericile noastre nu numai într-un mod spiritual, ci şi în mod real, cu adevărat şi substanţial ca victimă a unei jertfe”.7 Deşi ritualul a fost îndeplinit de milioane de ori, se încearcă a se explica faptul că este aceeaşi jertfă ca cea de la Golgota, pentru că victima în fiecare caz este Isus Cristos.8

Ideea de Cristos – „carne şi sânge, trup şi suflet, Divinitate şi Umanitate” – adus ca jertfă în mod repetat ca o „reînnoire” a jertfei de pe cruce stă în contrast izbitor cu ceea ce a spus Isus pe cruce: „S-a sfârşit (Io.19:30). Jertfele din Vechiul Testament trebuiau să fie aduse continuu, pentru că nici una dintre ele nu era o jertfă perfectă. Dar acum, „noi suntem sfinţiţi prin jertfirea trupului lui Isus Cristos ODATĂ pentru totdeauna. Căci fiecare preot stă zilnic să slujească şi să aducă aceleaşi jertfe, care niciodată nu pot înlătura păcatele; dar Acesta (Cristos), după ce a adus pentru totdeauna O SINGURĂ jertfă pentru păcate, a şezut la dreapta lui Dumnezeu… căci printr-o SINGURĂ jertfă El a desăvârşit pentru totdeauna pe cei care sunt sfinţiţi” (Evr.10:10-14).

Doctrina catolică spune că jertfa lui Cristos de pe cruce ar trebui „reînnoită zilnic”, dar Noul Testament pune ideea de „jertfe zilnice” în contrast cu SINGURA jertfă a lui Cristos. El nu trebuia să fie adus ca jertfă deseori, căci „aşa cum li s-a rânduit oamenilor să moară o singură dată… aşa a fost Cristosadus ca jertfă O SINGURĂ DATĂ ca să poarte păcatele multora” (Evr.9:25-28). Având în vedere aceasta, cei ce cred că jertfa de pe cruce ar trebui să fie continuu reînnoită în liturghie, într-un anumit sens “îl crucifică din nou pentru ei pe Fiul lui Dumnezeu, şi-L dau să fie batjocorit” (Evr.6:6).

După ce pâinea a fost schimbată în „Cristos” de către preot, este pusă pe o monstranţă (un fel de vas de cristal, cel mai adesea de formă cilindrică, in care se pune, în biserica catolică, sfânta împărtăşanie – n. tr.) având în centru un soare cu raze. Înaintea monstranţei, catolicii se proştern şi se închină micii bucăţi de ostie ca lui Dumnezeu! Această practică, după părerea noastră, este similară practicilor triburilor păgâne care se închină înaintea fetişelor.

Este oare scriptural lucrul acesta? Notaţi ce spune Tbe Catholic Encyclopedia: “în ciuda absenţei vreunei dovezi biblice, Biserica găseşte îndreptăţirea şi corectitudinea unei închinări plăcute lui Dumnezeu înaintea Binecuvântatului Sacrament în cea mai veche şi mai constantă tradiţie…”9 Acest raţionament ne aduce aminte de cuvintele lui Isus: „… Desfiinţând Cuvântul lui Dumnezeu prin tradiţia voastră” (Mc.7:13).                                      Monstranţă.

Ideea transsubstanţierii n-a fost fără problemele ei. Tertulian ne spune că preoţii aveau mare grijă ca nici o firimitură să nu cadă – ca să nu fie rănit trupul lui Cristos! Se credea că şi o firimitură îl conţine pe întregul Cristos. În Evul Mediu au avut loc discuţii serioase privitor la ce s-ar întâmpla dacă o persoană ar vomita după primirea împărtăşaniei sau dacă un câine ori un şoarece ar mânca cumva trupul lui Dumnezeu! La Conciliul din Constanţa (Elveţia), s-a discutat dacă trebuia ca unui bărbat care a lăsat să-i cadă câteva picături pe barbă să i se ardă barba, sau dacă trebuia ca barba împreună cu bărbatul respectiv să fie nimiciţi prin ardere. Toţi admit că ideea transsubstanţierii a fost însoţită de numeroase învăţături stranii.

În Biserica nou-testamentală este evident că creştinii au luat din ambele elemente, din pâine şi din rodul viţei ca semne ale morţii lui Cristos(l.Cor.11:28). The Catholic Encychpedia admite lucrul acesta: „Se poate afirma ca un fapt general, că până în secolul 12, atât în Vest, cât şi în Est, împărtăşania publică din biserici era celebrată în mod normal în aşa fel, încât erau primite ambele elemente, lucru asupra căruia nu mai există nici o îndoială”.10 Dar, după toate aceste secole, biserica romano-catolică a început să nu mai dea oamenilor paharul, ci doar pâinea. Preotul bea vinul. Unul din argumente a fost acela că cineva ar putea să verse sângele lui Cristos. Dar oare nu era posibil ca primii discipoli să fi putut vărsa paharul? Cristos nu l-a ferit de ei.

Servirea doar a jumătate din ceea ce a instituise Isus cerea anumite „explicaţii”. S-a explicat în felul următor: “Împărtăşania cu un element”, cum era numită, „este la fel de valabilă ca şi atunci când s-ar lua ambele elemente. Oamenii nu ar fi lipsiţi de vreun ,har necesar pentru mântuire’ şi „Isus Cristos este cu adevărat prezent şi este primit în întregime, trup şi sânge, suflet şi Divinitate, numai într-unul din cele două elemente… Sfânta mamă Biserica… a aprobat obiceiul împărtăşaniei cu un singur element… Ca urmare, nu numai că împărtăşania cu ambele elemente nu este obligatorie pentru cei credincioşi, ci, prin legea bisericească, potirul este strict interzis pentru oricine în afară de preotul care oficiază”!11 După multe secole, această lege a fost acum atenuată. Unor catolici li se permite să ia din amândouă, din pâine şi din vin, dar obiceiurile variază din loc în loc.

A început oare ideea transsubstanţierii odată cu Cristos? Istoricul Durant ne spune că această credinţă în transsubstanţiere, aşa cum este practicată în biserica romano-catolică, e „una dintre cele mai vechi ceremonii ale religiei primitive”.12

În lucrarea ştiinţifică Hastings Encyclopedia of Religion and Ethics, sunt dedicate multe pagini unui articol numit „Faptul de a mânca zeul”. În aceste pagini se aduc dovezi din belşug privitoare la ritualurile de transsubstanţiere în multe naţiuni, triburi şi religii.

Astfel de ritualuri erau cunoscute şi în Roma păgână, aşa cum reiese din întrebarea retorică a lui Cicero privitoare la grâul lui Ceres şi vinul luiBacchus. „Mitraismul avea o Euharistie, dar ideea unei cine sfinte este tot atât de veche ca omenirea şi a existat din toate timpurile şi printre toate popoarele”, admite The Catholic Encyclopedia”

În Egipt, o turtă era sfinţită de o preot, şi se presupunea că devine carnea lui Osiris. Ea era apoi mâncată, şi în plus se bea vin, ca parte a ritualului.14Chiar şi în Mexic şi în America Centrală, printre cei care nu auziseră niciodată de Cristos, s-a găsit credinţa în mâncatul cărnii unui zeu. Când misionarii catolici au debarcat pentru prima oară acolo, au fost surprinşi „când au fost martorii unui ritual religios care le-a reamintit de împărtăşanie… o imagine făcută din făină… după sfinţirea făcută de preoţi, a fost împărţită oamenilor, care au mâncat-o… declarând că este carnea divinităţii”.15

Hislop sugerează că ideea mâncatului cărnii unui zeu avea o origine canibalică. Deoarece preoţii păgâni mâncau o parte din toate jertfele, în cazul jertfelor omeneşti preoţilor lui Baal li se cerea să mănânce carne omenească. Astfel, „Cahna-Bal, adică „preotul lui Baal”, a furnizat baza pentru cuvântul nostru modern „canibal.16

În timpul liturghiei, catolicii vin în faţă şi îngenunchează înaintea preotului care le pune în gură o bucată de pâine – „Cristos”. Aceasta se numeşte „ostie”, de la un cuvânt latin care iniţial însemna „victimă” sau „jertfă”.17 În concepţia catolică, ostia „a fost obiectul unui mare număr de minuni”, inclusiv transformarea pâinii în piatră, precum şi ostii care au sângerat şi au continuat să sângereze.”

Ostiile sunt făcute într-o formă rotundă, această formă fiind prima dată menţionată de Sf. Epiphanius în secolul 4.” (Ilustraţia arată modul în care „ostia” apare într-un dicţionar catolic). Dar când Isus a instituit cina comemorativă, El pur şi simplu a luat pâinea şi a frânt-o. Pâinea nu se frânge în bucăţirotunde! Frângerea pâinii reprezintă de fapt trupul lui Cristos care a fost frânt pentru noi de bătăile şi biciuirea crudă. Dar acest simbolism nu este transmis prin servirea în întregime a unei ostii rotunde, de forma unui disc.

Dacă folosirea unei bucăţi rotunde de ostie nu are bază biblică, este oare posibil să fim confruntaţi cu un alt exemplu de influenţă păgână? Hislopspune: „Ostia ,rotundă’, a cărei ,rotunjime’ este un element atât de important în Taina Romană, este doar un alt simbol al lui Baal sau al soarelui”.20

Ştim că în tainele antice din Egipt erau folosite turte rotunde. „Turta subţire şi rotundă apare pe toate altarele”.21 În religia tainică a mitraismului, iniţiaţii mai avansaţi primeau o turtă mică rotundă sau o ostie de pâine nedospită care simboliza discul solar22, aşa cum o facea şi tonsura lor rotundă.

În 1854, în Egipt a fost descoperit un templu antic cu inscripţii care arată mici turte rotunde pe un altar. Deasupra altarului se află o imagine mare a soarelui.23 Un simbol similar al soarelui era folosit deasupra altarului unui templu din apropierea oraşului Babain, în partea nordică a Egiptului, unde se află o reprezentare a soarelui, înaintea căreia sunt înfăţişaţi doi preoţi care se închină. (Vezi ilustraţia.) Această folosire a imaginii soarelui deasupra „altarului” nu era limitată la Egipt. Chiar şi în îndepărtatul Peru, era cunoscută şi adorată aceeaşi imagine.24 Dacă comparăm imaginea soarelui înaintea căreia se proşternau păgânii cu imaginea soarelui de pemonstranţă – în care ostia este pusă ca un „soare” şi înaintea căreia se proştern catolicii – se va vedea imediat o asemănare izbitoare.

Chiar şi printre israeliţi, atunci când s-au aruncat cu  faţa  la  pământ  ca închinare la Baal, imagini ale soarelui erau puse deasupra altarelor! Dar în timpul domniei lui Iosia, aceste imagini au fost dărâmate: „Ei au dărâmat altarele Baalilor din prezenţa lui, şi imaginile (imagini ale soarelui) care se aflau deasupra lor” (2.Cron.34:4).

Vechea gravură în lemn de alături ilustrează câteva din imaginile stranii la care se închinau evreii idolatri, inclusiv imaginile soarelui de pe vârful coloanelor.

Fotografia de mai jos prezintă altarul Sf. Petru şi un baldachin înalt de 29 de metri care se sprijină pe patru coloane, răsucite şi acoperite puţin cu ramuri. În vârful coloanelor – „sus de tot” în cel mai important altar al catolicismului – se află imagini decorative ale soarelui. Sus pe perete, după cum arată şi fotografia, se află o imagine mare, artistică şi aurită a razelor unui soare care, de la intrarea în biserică, apare şi „deasupra” altarului. O mare imagine a soarelui apare şi deasupra altarului bisericii lui Gesu (Isus) din Roma, ca şi alte câteva sute. Interesant este faptul că şi marele templu din Babilon avea o imagine aurită a soarelui.25

 

 

Interiorul catedralei Sf. Petru cu imagini ale soarelui

Uneori imaginea circulară a soarelui este un vitraliu colorat deasupra altarului sau, aşa cum se întâmplă foarte adesea, deasupra intrărilor bisericilor. Câteva dintre aceste ferestre circulare centrale sunt frumos decorate. Unele sunt înconjurate de raze de soare. În Babilon erau temple cu imagini ale zeului-soare care stăteau cu faţa spre soarele care răsare şi erau plasate deasupra intrărilor.26 Un templu babilonian timpuriu construit de împăratul Gudea avea un simbol al regelui-soare deasupra intrării.27 Constructorii egipteni aveau obiceiul de a plasa un disc solar (uneori cu aripi sau alte semne deasupra intrării templelor lor – pentru a-l cinsti pe zeul-soare şi pentru a alunga duhurile rele. Nu sugerăm, desigur, că modelele rotunde care sunt astăzi în uz transmit aceeaşi semnificaţie pe care o transmiteau odată celor ce se duceau la templele păgâne. Cu toate acestea, asemănarea în modele pare curioasă.

Fereastra circulară care a fost folosită atât de des deasupra intrărilor bisericilor este uneori numită fereastră „de tip roată”. Modelul de roată, ca roata carului, era socotit de către unii din antichitate că este şi un simbol al soarelui. Ei credeau despre soare că este un car mare condus de zeul-soare care călătoreşte de-a lungul cerului în fiecare zi, iar noaptea trecea prin lumea subterană. Când israeliţii au amestecat în închinarea lor religia lui Baal, ei aveau „carele soarelui” – care dedicate zeului-soare (2.Re.23:4-11).

O imagine de forma unei roţi de car este pusă deasupra renumitei statui a lui Petru în catedrala Sf. Petru. O tăbliţă aflată acum în muzeul britanic îl arată pe unul din împăraţii babilonieni care restaurează un simbol al zeului-soare în templul lui Bel. Simbolul este o cruce cu opt braţe, ca o roată cu spiţe. Roata solară babiloniană (mai sus) a fost în legătură cu ocultismul şi astrologia. Un model similar marchează pavajul curţii circulare din faţa catedralei Sf. Petru (jos).

 

 

 

 

 

Picturi romane ale Mariei şi ale sfinţilor prezintă un disc solar ca simbol în jurul capului. Tonsura romană este rotundă. Imagini rotunde se pot vedea deasupra altarelor şi a intrărilor. Monstranţa în care este pusă ostia rotundă înfăţişează deseori un model de soare cu raze. Toate aceste utilizări ale simbolurilor soarelui pot să pară destul de nesemnificative. Dar când se vede imaginea de ansamblu, fiecare în parte oferă un indiciu pentru a ne ajuta să soluţionăm taina Babilonului modern.

Când Isus a instituit cina comemorativă, era noaptea. Nu era în timpul micului dejun sau la prânz. Primii creştini luau parte la Cina Domnului noaptea, urmând exemplul lui Cristos şi prefigurările (tipurile) din Vechiul Testament. Mai târziu însă, Cina Domnului a ajuns să fie ţinută la o întrunire de dimineaţă.28Nu putem spune în ce măsură a fost influenţată aceasta de mitraism. Ştim însă că ritualurile mitraice se ţineau dimineaţa devreme, fiind asociate cu soarele şi cu zorile. Oricare ar fi motivul, acum este un obicei comun atât în bisericile catolice, cât şi în cele protestante să se ia „Cina” Domnului dimineaţa.

Un factor care putea să fi încurajat liturghia ţinută dimineaţa devreme în cadrul bisericii romano-catolice a fost ideea că persoana trebuia să postească înaintea primirii împărtăşaniei. Este evident că dimineaţa devreme era un timp în care se putea împlini mai uşor această cerinţă! Dar cererea unui astfel de post nu are un temei solid în Scriptură, căci Isus tocmai mâncase când a instituit cina comemorativă!

Pe de altă parte, cei ce căutau iniţierea în tainele eleusiniene erau mai întâi întrebaţi: „Posteşti?” Dacă răspunsul lor era negativ, iniţierea era anulată.29 Postul în sine este, desigur, biblic, dar adevăratul post trebuie să vină din inimă şi nu din reguli făcute de om. Despre acestea, Dumnezeu spune: „Când vor posti, Eu nu le voi asculta strigătele” (ler.14:12). Fariseii erau stricţi în ce priveşte postul în anumite zile, dar neglijau chestiunile mai importante ale Legii (Mt.6:16). Pavel a avertizat cu privire la anumite porunci de a se „abţine de la cărnuri (mâncăruri)” ca fiind un semn de apostazie (l.Tim.4:3).

În comentariile făcute despre liturghie şi ritualismul ei complicat, cartea Romanism and the Gospel (Romano-catolicismul şi Evanghelia) spune: „Este un spectacol de o măreţie impresionantă – lumini, culori, veşminte, muzică, tămâie şi ceea ce are un straniu efect psihologic, un număr de oficianţi instruiţi care practică un ritual impunător într-o independenţă totală de cei ce se închină. Aceştia sunt într-adevăr nişte spectatori, nu participanţi, spectatori asemenea celor prezenţi la practicarea străvechilor servicii religioase tainice”.30

O lucrare cunoscută despre catolicism rezumă oficierea mecanică făcută de preot în timpul liturghiei: „El face semnul crucii de şaisprezece ori; întoarce crucea spre adunare de şase ori; îşi ridică ochii spre cer de unsprezece ori; sărută altarul de opt ori; îşi împreunează mâinile de patru ori; îşi loveşte pieptul de zece ori; îşi apleacă capul de douăzeci şi una de ori; îngenunchiază de opt ori; îşi apleacă umerii de şapte ori; binecuvântează altarul cu semnul crucii de treizeci de ori; îşi pune mâinile întinse pe altar de douăzeci şi nouă de ori; se roagă în minte de unsprezece ori; se roagă cu voce tare de treisprezece ori; ia pâinea şi vinul şi le transformă în trupul şi sângele lui Cristos; acoperă şi descoperă paharul de zece ori; merge încoace şi încolo de douăzeci de ori”.31 Pe lângă acest ritualism complicat este folosirea unor odăjdii foarte colorate, lumânări, clopote, tămâie, muzică şi fastul bătător la ochi pentru care este cunoscut romano-catolicismul. Ce contrast faţă de simpla cină comemorativă instituită de Cristos!

 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s