Scopul lui Dumnezeu pentru om -Zac Poonen

SCOPUL LUI DUMNEZEU PENTRU OM

Dumnezeu nu a creat omul pentru că a avut nevoie de un slujitor. El avea deja milioane de îngeri care să-L slujească. El l-a creat pe om pentru că a vrut pe cineva în care să se manifeste caracterul şi natura Sa. Dacă uităm acest adevăr alunecăm cu uşurinţă înspre ideea că slujirea lui Dumnezeu este scopul primordial al salvării noastre în Hristos. Această greşeală au făcut-o mulţi credincioşi. Înainte de a-l crea pe Adam, Dumnezeu a spus: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră” (Genesa 1:26).Când Adam a păcătuit, Dumnezeu, în omniscienţa Sa, a pregătit dinainte calea pentru ridicarea omului din groapa păcatului, în care acesta căzuse. Întruparea lui Hristos şi moartea Sa pe cruce erau deja în planul lui Dumnezeu, înainte ca Adam să fi fost creat. Intenţia lui Dumnezeu, în răscumpărarea pe care ne-a asigurat-o în Hristos, este ca noi să putem fi readuşi în poziţia în care putem împlini scopul originar al lui Dumnezeu pentru om, şi anume de a manifesta natura Lui. Salvarea noastră e prin credinţa în Hristos dar credinţa se poate baza numai pe o descoperire divină a Persoanei lui Hristos. Numai o astfel de credinţă va permite Duhului Sfânt să ne transforme în asemănarea cu Hristos. O cunoaştere intelectuală sau parţială a lui Hristos, care nu ţine seama de revelaţia divină, ne poate lăsa la fel de orbi cum erau învăţătorii Bibliei din vremea lui Isus. Modul în care au înţeles ei Scriptura i-a călăuzit spre aşteptarea unui alt Hristos, cu trăsături caracteristice total diferite faţă de cele ale lui Isus din Nazaret. Isus, cel găsit în paginile Bibliei, este Unul care: „cu toate că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor” (Filipeni 2:6-7). Trebuie să insistăm asupra acestui adevăr, până când suntem siguri că l-am înţeles bine. Când a venit Isus în natura noastră umană, ca Persoană, a fost tot
Dumnezeu, pentru că Dumnezeu nu poate înceta să fie Dumnezeu. Cea mai clară dovadă a divinităţii lui Isus este văzută în faptul că a primit închinarea. În Evanghelii ni se relatează de şapte ori faptul că El a acceptat închinarea pe care I-au oferit-o oamenii (Matei 8:2; 9:18; 14:33; 15:25; 20:20; Marcu 5:6; Ioan 9:38). Îngerii şi oamenii temători de Dumnezeu nu admit ca cineva să li se închine (Fapte 10:25,26; Apocalipsa 22:8,9), dar Isus a acceptat închinarea, pentru că El era Fiul lui Dumnezeu. Atunci care sunt lucrurile de care S-a dezbrăcat pe Sine însuşi? De privilegiile Lui ca Dumnezeu. Gândiţi-vă la două exemple. Noi ştim că „Dumnezeu nu poate fi ispitit” (Iacov 1:13). Totuşi Scriptura afirmă că Isus a fost ispitit (Matei 4:1-11). Ştim şi faptul că Dumnezeu este omniscient (cunoscând toate lucrurile); totuşi, Scriptura spune că Isus a trebuit să se apropie de un smochin pentru a constata dacă acesta avea vreun rod (Marcu 11:13). Odată Isus a spus că nu cunoştea nici data celei de-a doua Lui veniri pe Pământ (Marcu 13:32); deci, este limpede faptul că atunci când Isus umbla pe acest Pământ, în natura noastră umană, se dezbrăcase pe Sine Însuşi de privilegiile divinităţii. „Cuvântul era Dumnezeu (…) şi Cuvântul S-a făcut trup” (Ioan 1:1,14). Dacă vrem să ne ferim de erezie, atunci ambele adevăruri privitoare la Persoana lui Hristos trebuie să le credem în egală măsură: atât dumnezeirea, cât şi umanitatea Lui. Nici un adevăr din Scriptură nu poate fi ignorat fără a suferi pierdere spirituală şi, deci, dacă nu se acordă o importanţă egală divinităţii şi umanităţii lui Hristos
atunci, în înţelegerea şi-n slujirea noastră, vom ajunge să credem într-un Hristos incomplet, adică într-un „alt Isus”, decât în Acela care este revelat în Scriptură. Pierderea cauzată va fi pe măsura erorii comise, atât pentru viaţanoastră creştină cât şi pentru slujirea noastră. Suntem chemaţi nu numai să ne închinăm lui Hristos, ca Dumnezeu, dar şi să-L urmăm, ca Om. Isus nu doar ne-a răscumpărat prin moartea Lui, dar ne-a şi arătat, prin viaţa Sa trăită pe Pământ, cum doreşte Dumnezeu să trăiască omul. El nu este numai Salvator, ci şi „Înainte mergător” al nostru (Evrei 6:20). El ne-a oferit un exemplu despre cum anume să trăim în ascultare deplină de Dumnezeu, în orice vreme şi-n orice situaţie. Iertarea păcatelor, plinătatea Duhului şi toate celelalte resurse ale harului, pregătite de Dumnezeu, au menirea de a ne conduce la unicul scop final, şi anume, să putem fi potriviţi chipului Fiului Său. De fapt, fiecare învăţătură din Cuvântul lui Dumnezeu poate fi înţeleasă din perspectiva ei corectă numai dacă este privită în lumina scopului veşnic al lui Dumnezeu pentru om: acela ca omul să fie făcut ca Isus. Principala lucrare a Duhului Sfânt priveşte două planuri, şi este descrisă astfel: „Noi toţi privim, cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, şi suntem schimbaţi, în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului” (2 Corinteni 3:18). Duhul Sfânt caută tot timpul să ne arate slava Domnului Isus în Scripturi (care reprezintă Oglinda), iar după aceea caută să ne transforme în acea asemănare. Dumnezeu Tatăl, în suveranitatea Lui, pregăteşte, de asemenea, toate împrejurările vieţii noastre pentru aceeaşifinalitate. „De altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează
împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu (…) căci pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său” (Romani 8:28,29). Fiecare din evenimentele şi împrejurările vieţii noastre sunt menite de Dumnezeu să ne prelucreze şi să ne transforme, tot mai mult, în asemănarea cu Isus. Astfel, vedem că atât Tatăl nostru, în ceruri, cât şi Duhul Sfânt, în inima noastră, lucrează în vederea aceluiaşi scop: ca noi să putem deveni ca Isus. Cu cât suntem mai mult părtaşi naturii Domnului nostru, cu atât mai mult vom trăi aşa cum a trăit El pe Pământ. Aceasta e viaţa plină de Duhul Sfânt. Isus n-a venit pe Pământ ca un înger, ci într-un trup asemănător cu al nostru. Biblia spune că: „A trebuit să Se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile” (Evrei 2:17) (Fraţii Lui sunt ucenicii Săi – Matei 12:50). Dacă El n-ar fi fost făcut ca noi (fraţii Lui) „în toate lucrurile”, nu ar fi putut deveni Exemplul nostru, nici nu ne-ar fi putut da porunca „Urmează-Mă”, pentru că, în mod evident, noi nu am putea urma pe Unul care n-a avut limitările noastre, la fel cum un înger nu ne poate învăţa să înotăm, de vreme ce el nu experimentează, ca noi, scufundarea datorită greutăţii. Dacă Pavel n-ar fi putut trăi cum a trăit Isus atunci şi îndemnul lui din 1 Corinteni 11:1, de a-l urma pe el aşa cum şi el L-a urmat pe Hristos, ar fi devenit fără sens. În asemenea condiţii, viaţa lui Hristos ar fi una pe care am putea-o doar admira, dar niciodată n-am putea-o urma. Slăvit să fie Dumnezeu, însă, că Hristos a venit într-un trup uman ca al nostru, şi, acceptând limitele firii noastre pământeşti, ne-a dat un exemplu de urmat. Din moment ce Isus a trăit ca om o viaţă sfântă, curată, acum nu mai este niciun motiv pentru care să nu putem „trăi şi noi cum a trăit El” (1 Ioan 2:6). Deoarece noi, ca fiinţe omeneşti, suntem slabi, Dumnezeu ne oferă aceeaşi putere a Duhului care i-a fost dată lui Isus când a trăit ca om pe Pământ. Ceea ce a făcut Dumnezeu pentru Isus va face cu bucurie şi pentru noi, fiindcă „ne-a iubit cum L-a iubit pe El” (Ioan 17:23); însă puterea Lui este pusă numai la dispoziţia celor „care cred” (Efeseni 1:19). Tocmai datorită lipsei de credinţă în Cuvântul lui Dumnezeu credincioşii de azi sunt neroditori, fiind fără putere în lupta împotriva păcatului şi împotriva lui Satan. Când ni se porunceşte: „să călcăm pe urmele Aceluia care n-a păcătuit” (1 Petru 2:21-22), scuza pe care ne-o oferă Diavolul este că, fiind oameni, nu putem să nu păcătuim, din când în când; dar conştientizând că Isus a venit în trupul nostru uman şi n-a păcătuit, ne aflăm într-o situaţie concretizată prin următoarele DOUĂ aspecte:
(1) Nu mai avem nicio scuză pentru a păcătui;
(2) Avem credinţa că şi noi putem trăi o viaţă de biruinţă asupra păcatului, aşa cum a trăit Isus.
Astfel, rugăciunea lui Pavel este şi a mea, ca, pe măsură ce citiţi adevărurile Scripturii în această carte, „Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos, Tatăl slavei,să vă dea un duh de înţelepciune şi de descoperire, în cunoaşterea Lui, şi-L rog ca, potrivit cu bogăţia slavei Sale, să vă facă să vă întăriţi în putere, prin Duhul Lui, în omul dinăuntru” (Efeseni 1:17; 3:16). Numai prin cunoaşterea deplină a lui Hristos putem cunoaşte puterea Duhului Sfânt. Isus este Exemplul perfect al omului plin de Duhul Sfânt. Uitându-ne la viaţa Lui, şi văzând cum a trăit El pe acest Pământ, putem înţelege în mod inconfundabil care sunt caracteristicile unei vieţi pline cu Duhul Sfânt.

Pasaj din cartea “Trăind cum a trait Isus” de Zac Poonen

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s