Biserica în case (I)

de David Servant

Când oamenii aud pentru prima dată termenul de biserică în case, de obicei presupun în mod eronat că singura diferenţă dintre aceasta şi bisericile instituţionale constă în mărimea şi abilităţile necesare susţinerii „lucrării“. Oamenii ajung uneori la concluzia că biserica în case nu poate face o lucrare la fel de calitativă ca cea desfăşurată în biserici ce deţin o clădire proprie. Dar, dacă definiţia „lucrării“ este contribuţia adusă în procesul formării de ucenici, în ajutarea lor să devină asemenea lui Hristos şi în echiparea acestora pentru slujire, atunci bisericile instituţionale nu oferă nici un avantaj, ci sunt chiar dezavantajate. Desigur, bisericile în case nu pot oferi cantitatea activităţilor multilaterale desfăşurate în bisericile instituţionalizate, dar pot excela printr-o lucrare reală.

Unii oameni contestă ideea că bisericile în case sunt biserici adevărate doar pentru că le lipseşte clădirea. Dacă aceşti confraţi ar fi trăit în perioada primelor trei sute de ani ai bisericii, ar fi contestat autenticitatea fiecărei biserici în parte, deoarece acestea nu aveau clădiri. Adevărul este că Isus a afirmat: „Căci acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, sunt şi Eu în mijlocul lor“ (Mat. 18:20). Isus nu a spus nimic despre loculunde ar trebui să se întâlnească credincioşii. Şi a promis că şi acolo unde vor fi doi credincioşi El va fi prezent dacă se întâlnesc în Numele Lui.

În capitolul anterior am enumerat câteva din avantajele bisericii în case faţă de cele instituţionale. Aş dori să încep acest capitol prin a enumera alte câteva motive pentru care modelul bisericii în case reprezintă o alternativă biblică validă care poate fi foarte eficientă în împlinirea scopului de a face ucenici. Mai întâi, însă, permite-mi să spun din capul locului că scopul meu nu este acela de a ataca bisericile instituţionale şi pastorii lor. Există o mulţime de pastori evlavioşi şi sinceri în aceste biserici care fac tot ce le stă în putere pentru a fi pe placul Domnului prin orânduielile stabilite. Şi tocmai pentru că ştiu ce slujbă grea au doresc să le prezint o alternativă care îi va ajuta să suporte mai puţine pierderi şi să fie mai eficienţi şi mai fericiţi în acelaşi timp. Modelul bisericii în case este unul biblic şi care are potenţialul de a conduce la eficientizarea uceniciei şi la extinderea Împărăţiei lui Dumnezeu.

Şi eu am fost mai mult de douăzeci de ani pastor instituţional şi mi-am dat toată silinţa să împlinesc tot ce ştiam atunci. Dar numai după ce am vizitat timp de câteva luni mai multe biserici duminica dimineaţa am înţeles pentru prima dată ce înseamnă să nu fii altceva decât un „spectator“. Mi s-au deschis ochii şi am început să înţeleg de ce atât de mulţi oameni sunt lipsiţi de entuziasmul de a merge la biserică. Pentru că, aşa cum făceau aproape toţi ceilalţi în afară de pastor, stăteam în bancă şi aşteptam politicos să se termine slujba. Abia atunci puteam interacţiona cu ceilalţi ca participant şi nu ca spectator plictisit. Această experienţă a fost unul dintre catalizatorii care m-au determinat să mă gândesc la o alternativă mai bună şi să studiez modelul bisericii în case. Am fost surprins să descopăr că în lume există milioane de biserici în case şi am ajuns la concluzia că acestea au câteva avantaje consistente faţă de bisericile instituţionale.

Singurul model de biserică din Biblie

În primul rând şi cel mai important, în Noul Testament nu sunt menţionate în nici un loc biserici instituţionale care se întâlneau în clădiri speciale, în timp ce bisericile în case erau clar standardul bisericii timpurii:

  • “După ce şi-a dat bine seama de cele întâmplate, s-a îndreptat spre casa Mariei, mama lui Ioan, zis şi Marcu, unde erau adunaţi mulţi laolaltă şi se rugau” (Fapte 12:12; subliniere personală).

  • „…Ştiţi că n-am ascuns nimic din ce vă era de folos, şi nu m-am temut să vă propovăduiesc şi să vă învăţ înaintea norodului şi în case…“ (Fapte 20:20; subliniere personală).

  • “Spuneţi sănătate Priscilei şi lui Acuila….Spuneţi sănătate şi Bisericii care se adună în casa lor” (Rom. 16:3-5a; subliniere personală; vezi, de asemenea, Romani 16:14-15 unde sunt menţionate alte două biserici în casele din Roma).

  • “Bisericile din Asia vă trimit sănătate. Acuila şi Priscila, împreună cu Biserica din casa lor, vă trimit multă sănătate în Domnul” (1 Cor. 16:19; subliniere personală).

  • “Spuneţi sănătate fraţilor din Laodicea, şi lui Nimfa, şi Bisericii din casa lui” (Col. 4:15; subliniere personală).

  • “…către sora Apfia şi către Arhip, tovarăşul nostru de luptă, şi către Biserica din casa ta…” (Filimon 1:2; subliniere personală).

S-a argumentat că singurul motiv pentru care biserica timpurie nu şi-a construit biserici este acela că nu se maturizase încă. Însă această „copilărie“ a durat câteva decenii bune, conform consemnărilor istorice din Noul Testament (şi mai bine de două secole după). Deci, dacă semnul maturizării bisericii este construirea de clădiri, biserica apostolilor despre care citim în cartea Fapte nu s-a maturizat niciodată.

Aş sugera că motivul pentru care nici unul dintre apostoli nu a construit vreo biserică este acela că un astfel de lucru ar fi fost socotit cel puţin în afara voii lui Dumnezeu, având în vedere că Isus nu dăduse acest exemplu şi nici nu lăsase instrucţiuni în privinţa aceasta. El făcea ucenici fără a avea nevoie de clădiri speciale şi Îşi învăţase ucenicii să facă şi ei la rândul lor ucenici. Pur şi simplu nu consideraseră că aveau nevoie de clădiri speciale. Când Isus le-a spus ucenicilor să mergă în lume şi să facă alţi ucenici, aceştia nu s-au gândit în sinea lor: „Ceea ce doreşte Isus de la noi este să construim clădiri în care să le predicăm oamenilor o dată pe săptămână.“

Adminstrarea biblică a bunurilor

Aceasta conduce la cel de al doilea avantaj al bisericilor în case comparativ cu bisericile instituţionale: Modelul bisericii în case promovează o administrare evlavioasă a resurselor membrilor ei, ceea ce reprezintă cu siguranţă un aspect important al uceniciei. Nici un ban nu se irosea pe construirea, cumpărarea, închirierea, repararea, extinderea, redecorarea, încălzirea sau răcorirea bisericii. Drept urmare, ceea ce s-ar fi irosit pe clădiri putea fi folosit pentru a-i hrăni şi a-i îmbrăca pe cei săraci, pentru a răspândi Evanghelia şi pentru a face ucenici, aşa cum făceau cei din Faptele Apostolilor. Gândeşte-te la ce s-ar fi putut face pentru Împărăţia lui Dumnezeu dacă miliardele de dolari cheltuiţi pe construirea bisericilor ar fi fost folosiţi la răspândirea Evangheliei şi pentru ajutorarea săracilor! Aproape că nici nu ne putem imagina.

Mai mult, bisericile în case formate din nu mai mult de 20 de oameni puteau fi supravegheate de prezbiteri/pastori/supraveghetori „care construiau corturi“ (adică neplătiţi), ceea ce este foarte posibil dacă acestea sunt formate din mai mulţi creştini maturi. Astfel de biserici nu ar avea în principiu nevoie de bani pentru a putea funcţiona bine.

Desigur, Biblia lasă de înţeles că prezbiterii/pastorii/supraveghetorii ar trebui să fie plătiţi conform muncii lor, astfel încât cei care îşi dedică tot timpul lucrării să poată trăi de pe urma ei (vezi 1 Tim. 5:17-18). Dărnicia a zece salariaţi dintr-o biserică în casă poate ajuta pastorul să trăiască decent. Cinci persoane care dăruiesc îi pot oferi pastorului libertatea de a investi jumătate din timpul său în lucrare.

Bisericile în case nu au nevoie de lucrări cu copii şi tinerii, deoarece această responsabilitate biblică revine părinţilor, iar oamenii din bisericile în case îşi dau silinţa să împlinească ceea ce spune Biblia şi nu normele creştine culturale. Tinerii creştini care nu au părinţi credincioşi pot fi integraţi în bisericile în case şi ucenicizaţi, aşa cum se procedează şi în bisericile instituţionale. Nu ţi-ai întrebat niciodată de ce în Noul Testament nu se menţionează nimic despre „pastorii de tineret“ şi „de copii“? Astfel de lucrări nu existau în primii 1900 de ani de creştinism. De ce au devenit dintr-o dată atât de importante, în special în ţările vestice bine dezvoltate?

În ultimul rând, în special în naţiunile sărace, pastorilor le este aproape imposibil să închirieze sau să deţină o clădire pentru biserică, dacă nu sunt sponsorizaţi de creştinii din vest. Consecinţele nedorite ale acestei dependenţe se extind. Totuşi, adevărul este că timp de 300 de ani această problemă nu exista în creştinism.

Sfârşitul familiilor împărţite

Un alt avantaj remarcabil pe care îl au bisericile în case este următorul: ucencizarea copiilor şi a tinerilor. Una dintre cele mai mari erori săvârşite de bisericile instituţionale actuale (mai ales de cele numeroase din Statele Unite) este aceea că le oferă copiilor şi tinerilor lucrări excepţionale. Totuşi, ascund faptul că marea majoritate a copiilor care participă ani de zile la întâlnirile grupului şi se simt bine, nu se mai întorc niciodată în biserică după ce „îşi părăsesc cuibul“.

În plus, bisericile care au pastori pentru copii şi adolescenţi promovează părinţilor în mod constant ideea falsă că fie sunt incapabili, fie nu sunt responsabili de creşterea spirituală a copiilor lor. „Avem noi grijă de maturizarea spirituală a copiilor dumneavoastră. Suntem profesionişti.“

Sistemul acesta este destinat eşecului, întrucât crează un cerc vicios de compromisuri din ce în ce mai mari. Totul începe cu părinţii care caută biserici în care să se simtă bine copii.

Pastorii seniori de succes doresc ca bisericile lor să crească, iar pastorii pentru copii şi tineret pleacă de multe ori de la întâlnirile comitetului presaţi de faptul că trebuie să creeze programe „relevante“ care să îi ajute pe copii să se simtă bine. Succesul grupului de tineret este în mod special apreciat în funcţie de numărul participanţilor. Pastorii de tineret se surprind făcând tot ce este necesar pentru a-i păstra, ceea ce duce de multe ori la compromiterea vieţii spirituale veritabile.

Copii şi tinerii sunt în mod natural mai uşor de modelat în bisericile în case, deoarece înţeleg astfel ce înseamnă o comunitate reală de creştini şi au mai multe şanse de a interacţiona, de a pune întrebări şi de a se raporta la oameni de alte vârste ca parte a familiei creştine. În bisericile instituţionale sunt expuşi permanent unui spectacol şi unui mod „distractiv“ de învăţare, înţeleg foarte puţin sau chiar deloc ce înseamnă comunitatea, sunt de obicei foarte conştienţi de ipocrizia perversă existentă şi, ca şi la şcoală, învaţă să se raporteze doar la semenii de vârsta lor.

Ce să faci în aceste adunări mixte cu copiii care plâng şi devin nerăbdători?

Ar trebui să te bucuri întotdeauna de ei, putând să iei şi măsuri practice pentru a avea grijă de ei atunci când fac probleme. De exemplu, pot fi duşi în altă cameră pentru a se juca sau li se pot da culori şi hârtie pentru a sta pe covor şi a colora. Într-o comunitate care se întâlneşte în case, sugarii şi copiii mici nu reprezintă probleme de care să vrei să scapi lăsându-i pe mâna unui supraveghetor străin. Ei sunt iubiţi de toţi cei din familia extinsă. Un copil care începe să plângă într-o biserică instituţională este de multe ori privit ca o perturbare a serviciului formal şi devine o situaţie jenantă pentru părinţii care s-ar putea să simtă privirile insistente şi dezaprobatoare ale străinilor. Un copil care începe să plângă într-o biserică în casă este înconjurat de familie şi nimeni nu se supără că i s-a reamintit astfel că au în mijlocul lor un mic dar din partea lui Dumnezeu – un copil pe care l-au ţinut cu toţii în braţe. Părinţii ai căror copii sunt necontrolaţi pot fi învăţaţi cu blândeţe de către alţi părinţi ce să facă în aceste situaţii. Încă o dată, între credincioşi există relaţii sincere, pline de afecţiune. Ei se cunosc şi se iubesc unii pe ceilalţi.

Pastori fericiţi

Aşteptările cerute de la majoritatea pastorilor instituţionali crează în mod natural tensiuni care uneori le distrug însăşi relaţia cu propria familie. Pastorii sunt descurajaţi din multe motive. Trebuie să fie în acelaşi timp politicieni, judecători, angajaţi, psihologi, coordonatori de activităţi, contractori de clădiri, consilieri maritali, vorbitori în public, manageri, cititori de gânduri şi administratori. De multe ori se trezesc în competiţii acerbe cu alţi pastori pentru a căpăta o parte mai mare din trupul lui Hristos. Le rămâne foarte puţin timp pentru disciplinele spirituale. Mulţi se simt prinşi în capcana propriei vocaţii şi plătiţi necorespunzător. Comunităţile lor le sunt clienţi şi angajatori. Şi uneori aceşti angajatori şi clienţi îţi pot face viaţa foarte dificilă.

În schimb, pentru pastorul bisericii în casă lucrurile sunt mult mai uşoare. În primul rând, dacă trăieşte o viaţă exemplară de ucenicie şi îi învaţă pe alţii să împlinească poruncile lui Isus fără a face compromisuri, vor fi puţine capre doritoare să facă parte din acel grup. De fapt, adunările în case ţin la distanţă multe capre, aşa că va avea de păstorit mai mult oi.

În al doilea rând, îşi poate iubi şi uceniciza toate oile deoarece nu are decât doisprezece – douăzeci de adulţi de supravegheat. Se poate bucura de o oarecare apropiere, întrucât el este într-un fel tatăl familiei. Le poate oferi timpul pe care îl merită. În cadrul familiei strâns unite ce formează biserica în case, pastorul va fi încurajat de membrii să dea socoteală, deoarece le este cel mai bun prieten şi nu un actor oarecare pe o scenă.

Pastorul bisericii în case poate petrece mult timp dezvoltând lideri pentru noi biserici în case, astfel ca atunci când se vor multiplica, liderii să fie pregătiţi. Nu trebuie să îşi privească cei mai promiţători lideri cum îşi retrag darurile spirituale din biserică pentru a merge la un institut teologic în altă zonă.

Ar avea, de asemenea, timp să dezvolte altă lucrarea în afara comunităţii locale. Poate că ar putea lucra în închisori, în azile sau s-ar putea implica în evanghelizarea personală a refugiaţilor sau a oamenilor de afaceri. În funcţie de experienţa sa, ar putea dedica o bună parte din timp plantării altor biserici în case sau mentorării tinerilor pastori ai bisericilor în case care s-au format în timpul lucrării lui.

El nu este deloc stresat că trebuie să fie un orator performant duminică dimineaţă. Nu este nevoie să pregătească o predică succintă, întrebându-se în acelaşi timp cum ar putea mulţumi atâţia oameni care sunt la niveluri spirituale atât de diferite.  Îşi poate desfăta inima privind felul în care Duhul Sfânt îl foloseşte pe fiecare membru din adunare şi îl încurajează să îşi folosească darurile spirituale. Poate lipsi de la întâlniri şi totul să meargă foarte bine şi fără el.

Nu are nici o clădire care să îi distragă atenţia, nici angajaţi pe care să îi coordoneze.

Nu are nici un motiv să concureze cu alţi pastori locali.

Nu mai există nici un „comitet al bisericii“ care să-i facă viaţa mizerabilă şi în cadrul căruia neînţelegerile referitoare la măsurile interne abordate sunt la ordinea zilei.

Pe scurt, acesta poate fi ceea ce l-a chemat Dumnezeu să fie şi nu ceea ce îi impune creştinismul secular să fie. Nu este nici actorul principal, nici preşedintele unei companii, nici pivotul central. Este o persoană care face ucenici şi care echipează sfinţii.

Oi Fericite

Bisericile în case autentice şi biblice reprezintă ceea ce îşi doresc şi îi împlinesc pe credincioşii autentici. Toţi credincioşii veritabili tânjesc după relaţii cu alţi creştini, deoarece dragostea lui Dumnezeu a fost vărsată din plin în inima lor. Astfel de relaţii sunt trăsături şi rezultate ale bisericii în case. Este ceea ce Biblia numeşte părtăşie,împărtăşirea neprefăcută a experienţelor personale cu alţi fraţii şi surori. Bisericile în case crează un context în care credincioşii pot acţiona „unii faţă de alţii“ aşa cum ar trebui şi cum este menţionat şi în multe pasaje din Noul Testament. În cadrul bisericilor în case, credincioşii se pot îndemna, încuraja, zidi, consola, învăţa, sluji unul pe celălalt şi se pot ruga unul pentru celălalt. Se pot îndemna la lucruri bune şi la dragoste, îşi pot mărturisi păcatele unul altuia, îşi pot purta poverile, se pot sfătui cu psalmi şi cu cântece de laudă. Pot plânge împreună cu cei ce plâng şi se pot bucura cu cei ce se bucură. Astfel de lucruri nu se întâmplă prea des în timpul întîlnirilor de duminică din bisericile instituţionale unde credincioşii stau jos şi asistă. Membrul unei biserici în case mi-a spus: „Când cineva din trup este bolnav, nu am sentimentul că duc mâncare unui străin pentru că m-am înscris pe lista «lucrării cu alimente». Duc mâncare unei persoane pe care o cunosc şi pe care o iubesc.“

Credincioşii adevăraţi se bucură să interacţioneze şi să se implice în vieţile celorlalţi. Pasivitatea de a sta şi a asculta predici irelevante sau redundante an după an le insultă inteligenţa şi nevoile spirituale. Ei preferă mai degrabă să aibă posibilitatea de a împărtăşi lucrurile personale pe care le-au învăţat cu privire la Dumnezeu şi la Cuvântul Său, iar bisericile în case le oferă această şansă. Urmând mai degrabă exemplul biblic decât cel cultural, fiecare persoană are „o cântare, o învăţătură, o descoperire, o vorbă în altă limbă, o interpretare“ (1 Cor. 14:26). În bisericile în case nimeni nu este pierdut în mulţime sau exclus dintr-un grup.

Credincioşii autentici doresc să fie folosiţi în slujba lui Dumnezeu. În biserica noastră în casă fiecare are posibilitatea de a-i binecuvânta pe alţii, iar responsabilităţile sunt împărţite astfel încât nimeni nu este extenuat, aşa cum sunt de obicei membrii dedicaţi ai bisericilor instituţionale. Fiecare poate cel puţin să aducă ceva de mâncare pentru a o servi împreună, ceea ce în Scriptură este numită „masă de dragoste“ (Iuda 12). Masa luată în bisericile în case urmează exemplul originar al Cinei Domnului, care făcea parte din cina pascală. Cina Domnului nu este „gustarea sfîntă a lui Dumnezeu“, aşa cum spunea un băieţaş dintr-o biserică instituţională. Ideea de a mânca o bucată de pâine şi a bea puţin vin înconjurat de străini câteva secunde din timpul serviciului divin este complet străină de Biblie şi de bisericile în case. Înţelesul sacramental al Comuniunii este foarte diferit în contextul în care ucenicii care se iubesc unii pe alţii servesc masa împreună.

Într-o biserică în casă închinarea este simplă, sinceră şi participativă, nu doar spectacol. Credincioşii autentici se bucură să se închine lui Dumnezeu în duh şi în adevăr.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s