Biserica în case (II)

Echilibrul doctrinar şi tolerarea

În întâlnirile informale şi deschise ale adunărilor în grupuri mici, învăţătura poate fi cercetată de oricine poate citi. Surorile şi fraţii care se cunosc şi se iubesc unii pe alţii sunt dispuşi să analizeze cu respect şi punctele de vedere diferite de ale lor şi, chiar dacă grupul nu ajunge la un consens, dragostea, nu doctrina, continuă să îi lege unii de alţii. Orice învăţătură dată de oricine din grup, inclusiv de prezbiteri/pastori/supraveghetori este analizată de toţi ceilalţi în dragoste, deoarece Învăţătorul trăieşte în fiecare dintre ei (vezi Ioan 2:27). Evaluările implicaţiilor şi cântărirea modelelor biblice împiedică deviaţiile doctrinare.

Această abordare diferă foarte mult de standardele bisericilor instituţionale moderne, unde doctrina bisericii este stabilită de la bun început şi nu poate fi modificată. Drept urmare, doctrinele greşite trăiesc veşnic, iar doctrina în sine devine turnesolul acceptării. Tot din acest motiv, un singur punct dintr-o predică poate avea drept rezultat o adevărată emigrare. Cei care nu sunt de acord cu punctul respectiv vor căuta îndată altă biserică unde să găsească un pastor cu a cărui învăţătură să fie de accord. Aceştia preferă să plece, decât să rămână, deoarece ştiu că nu are nici un rost să vorbească cu pastorul despre diferenţele lor doctrinare. Chiar dacă ar reuşi să îl convingă să îşi schimbe punctul de vedere, ar trebui să îşi păstreze noua poziţie ascunsă de ceilalţi oameni din biserică, ce nu ar fi de acord cu el, şi de cei care îi sunt superiori în denominaţia respectivă (ca de exemplu episcopii). Diferenţele doctrinare din bisericile instituţionale produc pastori care sunt cei mai abili politicieni din lume, oratori care se exprimă în generalităţi şi care evită orice ar putea naşte controverse, lăsându-i pe toţi să creadă că este în tabăra lor.

Ce se întâmplă în timpul adunării unei biserici în casă

Bisericile în case nu trebuie să fie identice ca formă. Este loc pentru o gamă mare de variaţii. Fiecare bisercă în casă ar trebui să reflecte nuanţele culturale şi sociale specifice – unul dintre motivele pentru care bisericile în case pot fi foarte eficiente în evanghelizare, mai ales în ţările care nu au o tradiţie culturală creştină. Membrii bisericilor în case nu îşi invită vecinii într-o clădire complet străină care are ritualuri complet străine de ale lor – obstacole majore în calea convertirii. Ei îşi invită vecinii la masă împreună cu alţi prieteni.

Servirea mesei împreună este o componentă foarte importantă a bisericii în case. În multe cazuri aceasta implică sau reprezintă Cina Domnului şi fiecare biserică individuală poate decide modul în care îi poate evidenţia cel mai bine semnificaţia spirituală. După cum am menţionat anterior, la origine Cina Domnului a fost de fapt masa pascală, având ea însăşi semnificaţie spirituală. Celebrarea Cinei Domnului ca element principal sau ca parte a servirii mesei împreună este un obicei preluat de la adunările primilor credincioşi. Despre aceştia citim:

Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pâinii şi în rugăciuni… Toţi împreună erau nelipsiţi de la Templu în fiecare zi, frângeau pâinea acasă, şi luau hrana, cu bucurie şi curăţie de inimă (Fapte 2:42, 46; subliniere personală).

Primii credincioşii frângeau literal pâinea, mâncând împreună, ceea ce se întâmpla practic la fiecare masă. Avea oare această frângere a pâinii în timpul mesei vreo semnificaţie pentru primii creştini? Biblia nu spune clar acest lucru. Totuşi, William Barclay scrie în cartea sa intitulată Cina Domnului următoarele: „Nu este nici un dubiu că Cina Domnului a început sub forma servirii mesei în familie sau între prieteni într-o casă privată… Ideea unei bucăţi mici de pâine şi a unei guri de vin nu are absolut nici o legătură cu Cina Domnului care, în varianta ei originară, era luată între prieteni, în casele lor.“ Este uimitor faptul că fiecare teolog modern este de acord cu Barclay, şi totuşi, în acest aspect, biserica perpetuează modelul tradiţional şi nu pe cel al Cuvântului lui Dumnezeu!

Isus le-a poruncit ucenicilor să îşi înveţe ucenicii să păzească tot ce le-a poruncit El; deci atunci când le-a poruncit să frângă pâinea şi să bea împreună din vin spre amintirea Lui, ei îşi vor fi învăţat ucenicii să facă la fel. Se putea face acest lucru în timpul unei mese obişnuite? Conform cuvintelor lui Pavel adresate credincioşilor din Corint se pare că da:

Când vă adunaţi dar în acelaşi loc [şi nu vorbeşte despre clădirea bisericii, deoarece nu exista nici una], nu este cu putinţă să mâncaţi cina Domnului. Fiindcă atunci când staţi la masă, fiecare se grăbeşte să-şi ia cina adusă de el, înaintea altuia; aşa că unul este flămând, iar altul este beat (1 Cor. 11:20-21; subliniere personală).

Şi-ar mai avea rostul asemenea cuvinte dacă Pavel s-ar fi referit la Cina Domnului aşa cum o practică bisericile moderne? Ai auzit vreodată de probleme apărute în timpul slujbei din bisericile moderne deoarece unii îşi iau cina adusă de ei, alţii rămân flămânzi iar alţii se îmbată când iau Cina Domnului? Asemenea cuvinte aveau sens numai dacă Cina Domnului era luată în contextul servirii mesei împreună. Pavel continuă:

Ce! N-aveţi case pentru ca să mâncaţi şi să beţi acolo? Sau dispreţuiţi Biserica lui Dumnezeu [nu uita, Pavel nu se referea la o clădire, ci la o adunare de oameni care formau biserica lui Dumnezeu], şi vreţi să faceţi de ruşine pe cei ce n-au nimic? Ce să vă zic? Să vă laud? În privinţa aceasta nu vă laud (1 Cor. 11:22).

Cum ar fi putut fi oamenii făcuţi de ruşine dacă ceea ce se întâmpla nu era în contextul unei mese luate împreună? Pavel sublinia faptul că unii din credincioşii corinteni care ajungeau mai devreme la întâlnirile lor îşi terminau mâncarea fără să îi mai aştepte şi pe ceilalţi să sosească. Dacă venea cineva atât de sărac încât nu avea ce să împartă cu ceilalţi la masă, nu numai că era lăsat flămând, dar îl şi făceau de ruşine deoarece era evident că nu adusese nimic.

Imediat după aceasta Pavel a scris mai multe despre Cina Domnului, un sacrament pe care el „îl primise de la Domnul“ (1 Cor. 11:23) şi le-a spus din nou ce s-a întâmplat la prima Cină a Domnului (vezi 1 Cor. 11:24-25). Apoi i-a atenţionat să nu ia Cina Domnului în chip nevrednic, afirmând că dacă nu se vor cerceta pe ei înşişi îşi vor mânca şi bea propria osândă, manifestată prin neputinţe, boli şi moarte prematură (vezi 1 Cor. 11:26-32).

Apoi a concluzionat,

Asftel, fraţii mei, când vă adunaţi să mâncaţi, aşteptaţi-vă unii pe alţii. Dacă-i este foame cuiva, să mănânce acasă, pentru ca să nu vă adunaţi spre osândă (1 Cor. 11:33-34).

În acest context, jignirea adusă Cinei Domnului era îndreptată spre credincioşi. Pavel i-a avertizat din nou că cei care consumau singuri mâncarea pe care ar fi trebuit să o împartă cu alţii erau în pericolul de a fi judecaţi (sau disciplinaţi) de Dumnezeu. Soluţia era simplă. Dacă îi era cuiva atât de foame încât nu îi mai putea aştepta pe ceilalţi, era bine să mănânce ceva înainte de a veni la întâlnire. Iar cei care ajungeau primii trebuiau să îi aştepte pe cei care întârziau la masă, eveniment care includea sau era considerat Cina Domnului.

Analizând întregul pasaj, pare evident că ceea ce le spunea Pavel era că dacă motivul pentru care se strângeau împreună era Cina Domnului, ar fi trebuit să o facă într-un mod care să Îi facă plăcere Domnului şi care să reflecte dragoste şi respect unul pentru celălalt. Oricum, este clar ca lumina zilei că biserica timpurie practica Cina Domnului în case, fără oficierea clerului şi în contextul obişnuit al servirii mesei. Noi de ce nu facem aşa?

Pâinea şi Vinul

Natura elementelor Cinei Domnului nu este cel mai important lucru. Dacă ne-am chinui să imităm perfect Cina Domnului ar trebui să ştim mai întâi ingredientele precise din care era făcută pâinea şi strugurii din care era făcut vinul. (Unii din patriarhii bisericii din primele secole specificau clar că vinul trebuia diluat cu apă, altfel Împărtăşania era practicată incorect.)

Pâinea şi vinul erau elementele cele mai obişnuite folosite la masa evreiască. Ceea ce este important este semnificaţia spirituală. Să nu ignorăm spiritul legii, în timp ce îi respectăm cu sfinţenie litera!

Nu este necesar ca masa servită împreună să aibă un caracter extrem de solemn. Creştinii timpurii, după cum am citit deja, „frângeau pâinea acasă şi luau hrana cu bucurie şi curăţie de inimă“ (Fapte 2:46; subliniere personală). Seriozitatea este însă cu siguranţă adecvată momentului în care se celebrează sacrificiul lui Isus şi se consumă produsele specifice. Autoevaluarea este întotdeaună bine venită înainte de luarea Cinei, după cum indică şi seriozitatea cuvintelor prin care Pavel îi avertizează pe credincioşii din Corint în 1 Corinteni 11:17-34. Orice încălcare a poruncii lui Hristos de a ne iubii unii pe alţii este o invitaţie adresată lui Dumnezeu de a ne disciplina. Orice neînţelegere sau dezbinare ar trebui rezolvată înainte de masă. Fiecare credincios ar trebui să se evalueze pe sine şi să îşi mărturisească păcatele, ceea ce, conform cuvintelor lui Pavel, ar fi echivalentul lui „a se judeca pe sine“.

Manifestarea Duhului Sfânt prin Trup

Luarea mesei împreună ar putea avea loc înainte sau după închinare, învăţătură şi împărtăşirea darurilor spirituale. Fiecare biserică în case îşi poate stabili forma, iar aceasta poate varia de la o întâlnire la alta.

În Scriptură se vede foarte clar că adunările bisericii timpurii erau destul de diferite de serviciile religioase din bisericile instituţionale. 1 Corinteni 11-14 ne vorbeşte în mod deosebit despre ceea ce se întâmpla atunci când se întâlneau primii creştini şi nu avem nici un motiv să gândim că nu poate şi nu trebuie folosit şi astăzi acelaşi model. Este de asemenea clar că ceea ce descria Pavel că se întâmpla în adunările bisericii timpurii nu putea avea loc decât în grupuri mici. Logistic vorbind, ceea ce descria Pavel nu se putea întâmpla într-o întâlnire în plen.

Eu sunt primul care admite că nu înţelege tot ceea ce a scris Pavel în aceste patru capitole din 1 Corinteni. Totuşi, pare destul de evident că cele mai remarcabile caracteristici ale întâlnirilor descrise în 1 Corinteni 11-14 erau prezenţa Duhului Sfânt printre ei şi manifestarea acestuia în membrii trupului. El dădea daruri spirituale fiecărei persoane în parte pentru zidirea întregului trup.

Pavel enumeră cel puţin nouă daruri spirituale: profeţia, vorbirea în limbi, tălmăcirea, cuvinte de înţelepciune, cuvinte de cunoaştere, deosebirea duhurilor, darul vindecărilor, credinţa şi săvârşirea minunilor. El nu afirmă că toate aceste lucruri erau folosite la fiecare întâlnire, dar cu siguranţă implică posibilitatea manifestării lor, iar în 1 Corinteni 14:26 pare să se rezume la câteva dintre cele mai des întâlnite manifestări ale Duhului Sfânt:

Ce este de făcut atunci, fraţilor? Când vă adunaţi laolaltă, dacă unul din voi are o cântare, altul o învăţătură, altul o descoperire, altul o vorbă în altă limbă, altul o tălmăcire, toate să se facă spre zidirea sufletească.

Să analizăm fiecare din aceste cinci manifestări frecvente şi apoi, într-unul din capitolele următoare, vom vorbi despre cele nouă daruri spirituale enumerate în 1 Corinteni 12:8-10.

1. Cântarea

Primul pe listă este cântarea sau psalmul. Psalmii puşi în inimă de Duhul Sfânt sunt menţionaţi de Pavel şi în alte două scrisori către biserici, subliniindu-le importanţa pe care o au în adunările creştinilor.

Nu vă îmbătaţi de vin, aceasta este destrăbălare. Dimpotrivă, fiţi plini de Duh. Vorbiţi între voi cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti, şi cântaţi şi aduceţi din toată inima laudă Domnului (Efes. 5:18-19).

Cuvântul lui Hristos să locuiască din belşug în voi în toată înţelepciunea. Învăţaţi-vă şi sfătuiţi-vă unii pe alţii cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti, cântând lui Dumnezeu cu mulţumire în inima voastră (Col. 3:16).

Diferenţa dintre psalmi, cântări de laudă şi cântări duhovniceşti nu este foarte clar delimitată, dar ideea principală este aceea că toate au la bază cuvintele lui Hristos, sunt inspirate de Duhul Sfânt şi ar trebui cântate de creştini pentru a se învăţa şi îndemna unii pe alţii. Desigur, multe din cântările de laudă şi corale pe care le-au cântat credincioşii de-a lungul istoriei se înscriu în mod normal în una dintre aceste categorii. Din nefericire, multora dintre cântările de laudă şi corale moderne le lipseşte profunzimea biblică, dovedind astfel că nu sunt inspirate de Duhul Sfânt şi, deoarece sunt atât de superficiale, nu au nici o valoare reală de a-i învăţa sau îndemna pe credincioşii. Totuşi, credincioşii care se adună în bisericile în case ar trebui să se aşteapte ca Duhul Sfânt nu numai să îi inspire pe membrii să aleagă cântece creştine bine cunoscute, vechi sau noi, dar să şi dea unora dintre ei cântări speciale care să poată fi folosite spre zidirea tuturor. Într-adevăr, ce minunat este ca bisericile să aibă propriile cântări inspirate de Duhul Sfânt!

2. Învăţătura

A doua pe lista lui Pavel este învăţătura. Acest lucru indică o dată în plus faptul că în astfel de întâlniri oricine poate împărtăşi învăţături inspirate de Duhul Sfânt. Bineînţeles, fiecare învăţătură ar trebui cercetată şi văzută dacă este în conformitate cu învăţătura apostolilor (întrucât toată lumea stăruia în această învăţătură, vezi Fapte 2:42, iar noi ar trebui să facem la fel). Dar observă că nu există nici o indicaţie, nici aici nici oriunde în Noul Testament, care să spună că aceaşi persoană ar trebui să ţină o predică săptămânală când se întruneşte biserica, dominând astfel întâlnirea.

În Ierusalim erau şi adunări mai mari, la Templu, unde propovăduiau apostolii. Ştim că şi prezbiterilor li s-a dat responsabilitatea de a da învăţătură în biserici şi că unii oamenii sunt în mod deosebit chemaţi la această lucrare. Pavel a dat multă învăţătură, în public sau în case (vezi Fapte 20:20). Însă în contextul întâlnirilor mai restrânse, Duhul Sfânt s-ar putea să îi folosească şi pe alţii să dea învăţătură, nu numai pe apostoli, pe prezbiteri sau pe învăţători.

Când vine vorba despre învăţătură, s-ar părea că avem un avantaj mare faţă de biserica timpurie – acela că putem aduce Bibliile personale la întâlniri. Pe de altă parte, poate tocmai accesul nostru facil la Biblie este cel care ne-a ajutat să dezvoltăm doctrine elevate despre a-L iubi pe Dumnezeu cu toată inima noastră şi a ne iubi aproapele ca pe noi înşine, răpindu-ne tocmai vitalitatea pe care ar trebui să ne-o inspire Cuvântul lui Dumnezeu. Am fost îndoctrinaţi până în pânzele albe. Multe studii biblice în grupuri mici sunt la fel de irelevante şi plictisitoare ca şi predicile de duminică dimineaţă. O regulă bună pe care să o luăm în calcul referitor la învăţătura dată în biserica în case spune aşa: când copiii mai mari nu reuşesc să îşi ascundă plictiseala, înseamnă că probabil părinţii lor rezistă cu stoicism. Copiii sunt barometre foarte bune pentru depistarea adevărului.

3. Revelaţia

Al treilea dar pe care îl menţionează Pavel este „descoperirea“. Aceasta poate însemna orice le este revelat de Dumnezeu membrilor trupului. De exemplu, Pavel menţionează în mod specific cum este posibil ca unui necredincios care participă la o întâlnire a creştinilor să îi fie dezvăluite „tainele inimii“ prin intermediul prorociei. Rezultatul este acela că s-ar putea să se simtă „judecat“ şi „chemat să dea socoteală“ şi că „va cădea cu faţa la pământ, se va închina lui Dumnezeu, şi va mărturisi că, într-adevăr, Dumnezeu este în mijlocul vostru“ (1 Cor. 14:24-25).

Vedem încă o dată că prezenţa reală a Duhului Sfânt era un element aşteptat la întâlnirile bisericii şi că se întâmplau lucruri supranaturale datorită prezenţei Lui. Creştinii timpurii credeau cu adevărat în promisiunea lui Isus că „acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu sunt şi Eu în mijlocul lor“ (Mat. 18:20). Dacă Isus Însuşi era în mijlocul lor, puteau avea loc şi minuni. Ei se închinau literal „prin Duhul lui Dumnezeu“ (Fil. 3:3).

În orice caz, prorocia, despre care vom vorbi imediat mai mult, poate conţine elemente care dezvăluie inimile oamenilor. Însă revelaţia poate fi dată şi prin alte mijloace, precum vise sau viziuni (vezi Fapte 2:17).

4. Vorbirea în limbi şi tălmăcirea

În al patrulea rând Pavel a enumerat două daruri care merg mână în mână: vorbirea în limbi şi tălmăcirea (interpretarea vorbirii în limbi). Corintul abunda şi abuza de vorbirea în limbi. Mai precis, oamenii vorbeau în limbi în timpul întâlniri bisericii şi nu era nimeni care să traducă, astfel că nimeni nu înţelegea ce se spunea. Ne-am putea întreba de ce să îi învinuim pe corinteni, când de fapt Duhul Sfânt era Cel care le dăduse darul vorbirii în limbi fără să le dea şi darul tălmăcirii. Există un răspuns destul de satisfăcător la această întrebare şi îl voi aborda într-unul din capitolele ulterioare. În orice caz, Pavel nu le-a interzis să vorbească în limbi (aşa cum fac multe biserici instituţionale), ci a interzis interzicerea vorbirii în limbi, declarând că aceasta este porunca Domnului (vezi 1 Cor. 14:37-39)! Era un dar care, folosit adecvat, putea zidi trupul şi confirma prezenţa supranaturală a lui Dumnezeu în mijlocul lor. Dumnezeu era Cel care le vorbea prin oameni, amintindu-le adevărul şi voia Lui.

Pavel a pledat destul de mult în capitolul 14 pentru superioritatea prorocie faţă de vorbirea în limbi neinterpretată. El i-a încurajat mult pe corinteni să îşi dorească să profeţească, ceea ce indică faptul că darurile Duhului Sfânt se manifestă mai degrabă printre cei care şi le doresc. De asemenea, Pavel i-a mustrat pe credincioşii tesaloniceni: „Nu stingeţi Duhul. Nu dispreţuiţi prorociile“ (1 Tes. 5:19-20). Acest lucru demonstrează că focul Duhului poate fi „stins“ de credincioşi prin îmbrăţişarea unei atitudini greşite faţă de darul prorociei. Tocmai de aceea darul prorociei se manifestă atât de rar printre creştinii contemporani.

Primii paşi

Bisericile în case sunt create de Duhul Sfânt prin lucrarea unui om care le plantează sau prin prezbiteri/pastori/supraveghetori cărora Dumnezeu le-a dat această viziune. Nu uita că un prezbiter/pastor/episcop biblic poate fi ceea ce bisericile instituţionale numesc „creştin matur“. Nici un plantator de biserici în case nu are nevoie de educaţie teologică oficială.

De îndată ce Duhul Sfânt dă unui fondator viziunea bisericii în case, acesta trebuie să Îi ceară lui Dumnezeu în rugăciune alţi oameni care ar dori să i se alăture. Domnul îl va pune în contact cu oameni care au aceaşi viziune, confirmându-i călăuzirea. Sau poate va fi călăuzit spre necredincioşi receptivi pe care să îi aducă la Hristos şi pe care să îi ucenicizeze apoi în biserica în casă.

Cei care sunt la începutul aventurii de a avea o biserică în casă ar trebui să anticipeze faptul că va fi nevoie de timp până când membrii se vor simţi confortabil unii cu ceilalţi şi până vor învăţa să se raporteze şi să fie călăuziţi de Duhul Sfânt. Vor exista şi examene şi greşeli pe acest drum. Concepte ca participarea fiecărui membru, conducerea biblică prin slujire, prezbiteri care echipează, călăuzirea Duhului Sfânt, înzestrarea cu daruri, servirea mesei şi o atmosferă neformală dar totuşi spirituală, sunt destul de străine celor care sunt familiarizaţi cu serviciile religioase din bisericile instituţionale. De aceea, într-o nouă biserică în casă ar fi înţelept să existe o abordare plină de har şi răbdare. Forma iniţială poate fi similară unui studiu bilbic de casă, unde o persoană conduce închinarea, o alta împărtăşeşte un mesaj pregătit dinainte şi apoi se poate încheia cu un moment de rugăciune, părtăşie şi apoi servirea mesei. Totuşi, deoarece forma biblică a bisericilor în case este studiată de grup, prezbiterii/pastorii/supraveghetorii ar trebui să încurajeze membrii să dea tot ce au mai bun de dragul lui Dumnezeu. Şi apoi, bucură-te de rezultate!

Întâlnirile în bisericile în case se pot ţine prin rotaţie în casa fiecărui membru sau în casa unei persoane care o pune la dispoziţie în fiecare săptămână. Unele biserici în case se întâlnesc ocazional în locuri publice când vremea este frumoasă. Timpul şi locul întâlnirii nu trebuie să fie neapărat duminică dimineaţă, ci oricând este cel mai bine pentru membrii. În încheiere, este bine să începi un grup mic, cu nu mai mult de doisprezece oameni.

Biserica ideală

Ar putea pastorul unei biserici în casă să aibă mai mult success în ochii lui Dumnezeu decât cel care conduce o mega-biserică ce deţine o clădire impunătoare şi mii de participanţi în fiecare duminică? Da, dacă face ucenici care împlinesc poruncile lui Isus şi care fac la rândul lor alţi ucenici, conform modelului Lui şi nu adună capre spirituale o dată pe lună pentru a privi un concert şi a asculta o cuvântare antrenantă sfinţită de câteva texte scripturale scoase din context.

Pastorul decis să urmeze modelul bisericii în case nu va avea niciodată o comunitate mare. Dar pe termen lung va aduce mai multe roade durabile, pentru că ucenicii lui vor face la rândul lor ucenici. Mulţi dintre pastorii care au comunităţi „mici“ de 40-50 de oameni şi care se luptă pentru mai mulţi ar trebui să îşi revizuiască modul de a gândi. S-ar putea ca biserica lor să fie deja prea mare. Poate ar trebui să înceteze să se mai roage pentru o clădire mai mare şi să înceapă să se roage pentru lideri pe care să îi pună peste două noi biserici în case. (Te rog, atunci când se întâmplă acest lucru nu dai noii biserici un nume şi ţie titlul de „episcop“!)

Trebuie să eradicăm concepţia că, atunci când vine vorba de biserici, cu cât sunt mai mari, cu atât mai bine. Dacă am fi sinceri şi am judeca pe baza Scripturii, comunităţile singulare ce constau din sute de spectatori ce nu sunt ucenici şi care se întâlnesc în clădiri specifice sunt chiar bizare. Dacă vreunul din apostolii originari ar vizita bisericile instituţionale moderne s-ar lua cu mâinile de păr!

Este foarte interesant că cea mai indigenă mişcare de evanghelizare contemporană este mişcarea gen „întoarcerea la origini“ a bisericilor chineze în case, care a adoptat o strategie deosebită pentru evanghelizarea lumii a treia. Cei implicaţi spun: „nu dorim să construim nici o clădire, niciunde! Această formă permite răspândirea rapidă a Evangheliei, este mai greu de depistat de autorităţi şi ne permite să ne canalizăm toate resursele în lucrarea practică de evanghelizare.“ Iată un exemplu biblic şi înţelept de urmat!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s